Turism...literar (partea II) - „Bibliotecarul Infernului”

După ce am început să citesc „Bibliotecarul Infernului”, deja am știut care va fi destinația concediului nostru: Clisura Dunării. Aflând poveștile și tainele zonei din
„Bibliotecarul Infernului” citit „la fața locului”, am pătruns printr-un portal atemporal misterios prin care am experimentat călătoria într-un mod inedit.

„Bibliotecarul Infernului” are un accentuat caracter enciclopedic, fiind scris de un erudit. Fraza de început este și fraza de încheiere, ermentism care m-a îndemnat să recitesc prima parte, descoperind astfel valențele alchimice inserate în text. În acest sens , romanul conține un filon ezoteric, sporind exponențial misterul și farmecul insulei Ada Kaleh. Astfel, exotica insulă scufundată capătă o încărcătură spirituală pe care o simți ca o vibrație amplificată în zona lacului de acumulare, o partitură aparte, „regăsită în muzica universului”.

Încerc să ridic un pic această cortină ezoterică și sper astfel să vă incit la lectură și, de ce nu, la o călătorie cu iz inițiatic în zona Clisurii Dunării.

Încă de la început, se vorbește despre cărțile din biblioteca ascunsă în inima insulei care dezvăluie secretele atingerii starii de grație în care poți avea acces la întreaga cunoaștere. Această stare, inaccesibilă omului obișnuit, conferă inițiaților accesul la adevăr. Printre rânduri descoperim acea lege universală a atracției în care universul răspunde alchimic, conspirând favorabil dorințelor pornite din adâncul inimii. 

Adevărata cunoaștere transcende inevitabil în iubire și va cristaliza treptat în înțelepciune. Dar, tot printre rânduri, autorul ne dezvăluie și cealaltă cale (din păcate, mult mai bătătorită) în care  „suferința sublimă în înțelepciune”. În fond, această cale, de la cunoaștere la înțelepciune, devine la un moment dat o cale comună parcursă în mod individual de fiecare.

„Totul e în legătură cu totul”, iar viața, sub multitudinea ei de forme, „este un singur lucru”, duh ce ne însuflețește pe toți. Conștiința fiecăruia este un ciob din marea oglindă în care se reflectă aceeași lumină și „trăim la lumina unei intuiții a luminii”. Din acest motiv, autorul presupune că „între lumina lăuntrică și cea fizică există o conexiune mai mare decât am putea crede, probabil dacă lumina lăuntrică e contaminată, nici cea exterioară nu mai poate fi pură”. 

Ada Kaleh era „o insulă sfântă” unde timpul fuziona cu spiritul și avea „culcușul în atemporalitate de sute de ani”. Acolo „nu exista timp, ci numai durată”. „Poate că însăși enigma spiritului constă în simfonia, încă inaudibilă, dintre formă și timp”. „Îmi place să cred că omul primordial avea o altă percepție a timpului, supranaturală și non-umană. Prin arta de a folosi riturile, el reușea probabil să-și așeze sufletul și mintea în armonie cu trupul și cosmosul”.

În biblioteca secretă de pe insulă un loc de cinste au tăblițele de smarald ale lui Thoth, „miezul de lumină și de foc al Bibliotecii Infernului”. Acestea spun că „e doar viață în moarte” („moartea nu e decât o trecere în alt univers”), iar Thot „era permanent conectat la conștiința universală”. El era convins că sufletul omului este „o stea încătușată într-un corp”.

Printre cărțile bibliotecii se regăsesc, de asemenea, cele care descriu tehnici de meditație care duc la stările de „conștiință modificată, în scopul de a intra în rezonanță cu înțelepciunea și cu adevărurile nefardate ale universului”.  „Inițiații spun că orice gând are greutate, formă, mărime, culoare, calitate și putere. Gândurile (care sunt în esență vibrații, sunete mute) ne controlează viața, ne modelează caracterul, ne ghidează destinul și pot afecta pozitiv sau negativ persoanele apropiate”.

Oamenii trebuie să caute „fericirea vieții în bunătate, în dăruire și în iubire”. „Iubirea și arta au forța unui transplant, ne transfigurează și ne transformă”. Vom afla, printre rânduri, că cei înțelepți privesc printr-un ochi lăuntric lumea ca pe un întreg (fapt care îmi reconfirmă semnificația și universalitatea simbolului Floarea Vieții!), iar „sensul existenței este ascensiunea spirituală”. „A-ți scufunda mintea în inimă este una dintre căile regale a construirii unui caracter frumos”.

Deși „tainele rămân de cele mai multe ori taine, cheia către lumile din interiorul tău, se găsește doar în interiorul tău” deoarece „fiecare om e un univers unic, cu alte istorii și legi”. „În prezența misterului, singurătatea capătă proporții cosmice”. „Transcendentul ar trebui să fie pentru toți un mod de a respira, noi suntem simultan oameni, arhetipuri și zei”.

Spre final, bibliotecarul infernului (alterego autorului!?) destăinuie mărturisirea maestrului său: „În viață nu am făcut decât să caut esența ființei mele, sâmburele atemporal aflat în consonanță cu muzica sferelor. Mi-am regasit-o în lecturi, în povești de dragoste, în comuniunea cu natura și cu oamenii”.

„Orice carte este o insulă de cuvinte, o formă pură și închisă în care resimți uneori briza atemporalului”. „De fapt, omul și artistul se măsoară în valoarea lor interioară. Cu cât aceasta este mai adâncă, mai plină de har, cu atât vei face lucruri mai valoroase”. „A încerca să atingi o himeră, un vis, o fantomă, un miraj ori o absență – iată începutul metafizicii”.

„Sinele este o insulă exotică, în care strălucește vegetația luxuriantă și arhetipală a inconștientului”. „Temerile te fac rob și te împiedică să găsești calea spre lumină”. „Modestia, smerenia și umilința trebuie să devină exercițiul cotidian a unei coaceri interioare, altfel îl alungi pe Dumnezeu din tine”.

Este clar, pentru emoții nu există
nici timp, nici spațiu. Ele umplu fagurii memoriei, până ce alte emoții le deschid capăceala ceroasă a timpului, lăsând amintirile să se reverse sub forma unor unde vaporoase aducătoare de nostalgie. „Amintirea aparține trecutului, iar clipa aparține vieții” și clipele petrecute au adus un alt gen de emoții stârnite de frumusețea locurilor pe care le-am găsit la Clisura Dunării, deschizându-ne pe deplin inima, iar o inimă deschisă înlesnește calea spre sinele autentic. Tocmai de aceea, mulțumesc d-lui Constantin Severin, autorul „Bibliotecarul Infernului” pentru că mi-a oferit o astfel de călătorie (turistică, istorică și....inițiatică!).

 

 

Doamne miluiește, popa prinde pește....

        În vara aceasta am fost deja la mare, evident în Vama Veche, într-un week-end prelungit la ambele capete. Cei care au cunoscut Vama în trecut o regăsesc acum atinsă de pecinginea îmbâcselii pestrițate care a cuprins demult celelalte stațiuni.

Din aceste motive, în concediu ne-am dorit să evităm aglomerația litoralului, dar trebuia neaparat să găsim și un loc bun de plajă (pentru jumătatea mea mai bună!). Inițial ne-am gândit la Deltă, însă cum nimic nu este întâmplător, începusem să citesc „Bibliotecarul Infernului” și, după câteva pagini, deja am știut care va fi destinația concediului nostru: Clisura Dunării. Urma, se pare, să avem parte de turism literar într-un dublu sens, pentru că în Orșova locuiește scriitorul Nicolae Jinga.

Pe când eram în grupa mare, educatoare la grupa mijlocie era soția preotului paroh din Măcrina, nimeni altul decât preotul Nicolae Jinga. Erau tineri, la început de drum, dar nu îl țin minte pe preot, cât țin minte coșițele de abanos ale preotesei sale, pricină a nerăbdării cu care așteptam pauzele din timpul programului de la grădiniță. Când ceilalți fugeau la joacă, eu o tuleam în sala vecină, la preoteasa-educatoare, mozolind în pumn un boț năclăit de plastilină, pentru a o ruga să-mi modeleze o mașinuță. O Dacie, precum cea nou-nouță a lui tatică-miu, bineînțeles!

-         Da`, tocmai ce ți-am mai făcut una! se mira dumneaei, nebănuind că, de fapt, ochii săi umbroși și parfumul părului mătăsos îmi dădeau un ghes lăuntric provocator de năvalnice bătăi de inimă.

Și-mi făcea și refăcea tânăra preoteasă, răbdătoare și blândă, de două-trei ori pe zi mașinuța de plastilină, pretextul apropierii mele de torul aurei sale care mă atrăgea într-un vortex de farmec irezistibil și provocator de emoții pe care mi le amintesc și acum, în mileniul ce-a urmat!

Toate acestea, până într-o bună zi, în care preotul și preoteasa așteptau autobuzul spre a merge, probabil, la Râmnic. Când mi-au zâmbit, văzându-mă în preajma stației de autobuz lângă care locuiam, la două case mai jos, un mic diavol al geloziei zvârcoli firavul meu trup în așa hal, încât am mobilizat pe loc doi vecini, colegi de grădiniță, să cântăm (strigam, în fapt) cât ne țineau rărunchii:

 

Doamne miluiește,

                                                   Popa prinde pește!

                                                   Peștele pe masă,

Popa după casă!

 

         

Nu știu cât a ținut concertul nostru ad-hoc, dar pentru tinerii soți cred că a durat mai mult decât suficient și mai cred că le-a și „plăcut”, fapt pentru care m-au „răsplătit” în prima duminică cu un platou mare de prăjituri de casă.

-         De unde-s astea? o întreb pe mamaia, când am dat cu ochii de platoul vîrfuit.

-         De la preotul Jinga, îmi răspunse ea, nebănuind că sunt „răsplata” pentru dedicația mea din stația de autobuz.

Țin minte și acum gustul pufos al foilor umplute cu o cremă de cacao lipicioasă pe degete. Înfulecam cu poftă și priveam iscoditor spre ai mei să-mi dau seama dacă preotul sau preoteasa m-au pârât cumva. Nu, nu mă pârâseră, dar pentru mine era suficient mesajul transmis prin platoul cu bunătăți făcute de degete fine și prelungi ale protesei, pe care le prea bine știam de la modelatul mașinuțelor din plastilină.

Este clar, pentru emoții nu există nici timp, nici spațiu. Ele umplu fagurii memoriei, până ce alte emoții le deschid capăceala ceroasă a timpului, lăsând amintirile să se reverse sub forma unor unde vaporoase aducătoare de nostalgie. „Amintirea aparține trecutului, iar clipa aparține vieții” și clipele petrecute au adus un alt gen de emoții stârnite de frumusețea locurilor pe care le-am găsit la Clisura Dunării, deschizându-ne pe deplin inima, iar o inimă deschisă înlesnește calea spre sinele autentic.

 Aflând poveștile și tainele zonei, atât de la preotul Jinga, dar mai ales din

„Bibliotecarul Infernului” citit „la fața locului”, am pătruns printr-un portal atemporal misterios prin care am experimentat călătoria într-un mod inedit. Tocmai de aceea, le mulțumesc celor doi scriitori, preotului Nicolae Jinga și d-lui Constantin Severin, autorul „Bibliotecarul Infernului” pentru că mi-au oferit o astfel de călătorie.