Micul antivaccinist

Pentru mine, toamna venea odată cu începerea grădiniței. În prima sau într-a doua zi, apărea nea Pavel adventistu' pe o motocicletă IJ cu ataș. În acel ataș căra un pui de căprioară împăiat pe care îl așeza în curte, urcându-ne apoi pe fiecare și ne poza. Mi-era și teamă, mi-era și milă de bietul pui de căprioară și, îmbufnat, abia, abia mă urcam să mă fotografieze.

Tot cam la acea vreme, oamenii începeau să tragă mustul care dădea în fiert. La noi, tataia se ocupa de întreg acest ritual dionisiac. Lângă cada imensă de lemn, în dreptul cepului, avea săpată o groapă în care fixa hârdăul. Cu un ciocănel lovea lateralele fusului din lemn de tei, iar mustul rubiniu țâșnea înspumat direct în gura acelui hârdău. Cum îl vedeam acolo, o luam la fugă spre el, strigându-l cât mă țineau puterile:

-         Breee, tataieee, îmi dai și mie must!?

Nici nu mă auzea, așa de tare gâlgâia șuvoiul de must care lovea doagele înguste ale hârdăului. Abia când ajungeam lângă cadă, după ce mă asiguram temeinic că nu este nicio viespe în preajmă, îi ziceam iarăși:

-           Tataie, breee, îmi dai și mie must?

-           Cum să nu-ți dau, mă! răspundea el, scufundând paharul sub spuma mustului. Na de-aici! zicea apoi, târșăind fundul din sticlă groasă al paharului peste buza rânjită a hârdăului.

Cum prindeam paharul, micile mele degete deveneau lipicioase instantaneu, dar asta nici nu mai conta. Îl duceam numaidecât la gură, sorbind nectarul rubiniu. Ușor înțepat, mustul îmi gâdila într-un fel deosebit de plăcut limba. Beam ce beam, și mă opream să răsuflu, plescăidu-mi buzele la fel de lipicioase ca degetele. Apoi beam din nou, până la fund și, privindu-l recunoscător, îl mai întrebam:

-         Mai dai, bre, un pahar?

Încântat de pofta cu care am băut, tataia umplea din nou paharul, întrebând-mă:

-         Îi bun, mă? Văz că-ți cam place! zâmbea el, servindu-mi al doilea rând. 

Nici nu mai aveam timp să-i răspund, că din alte două mișcări goleam iarăși paharul, căpătând în obraji aceiași tentă rubininie ca a mustului. Abia după ce i-am înapoiat paharul, i-am răspuns, luând-o la fugă înspre poartă:

-         Îi bun, breee! Tare bun! adăugam convins, după ce-mi mai lingeam buzele.

Am ieșit pe drum și nu m-am oprit din fugă până ce l-am ajuns pe taică-miu, în dreptul Căminului Cultural.

-         Unde te duci, tată? îl întreb gâfâind.

-         Până l-alde domnu' Radu, zise el, trăgând cu poftă dintr-un Carpați.

-         Merg și eu, spusei imediat, cu gândul că voi căpăta vreo bomboană sau altceva dulce de la doamna Rada.

O chema de fapt Lili, dar eu îi ziceam Rada derivând numele soțului precum la soțiile rușilor.

Câteodată îi mai ziceam Tanti Grasa, fiind cea mai grasă femeie pe care o văzusem până să o cunosc pe soacră-mea.

Domnu Radu și soția sa locuiau chiar în clădirea dispensarului, el fiind felcerul satului. Am ținut pasul cu tata și am ajuns numaidecât. Cum am intrat în hol, am strâmbat din nas de la izul puternic de medicamente. Ușa farmaciei era deschisă, iar în mijlocul acelei încăperi, pe linoleumul verde, se afla o cutie din inox racordată la o priză electrică, din care se auzea un fel de bolboroseală.

-         Eiii, uite cine a venit la noi! strigă doamna Lili, râzând cu o gură până la urechi, în timp ce venea spre mine să mă îmbrățișeze.

Nu am avut nicio șansă să mă feresc, iar capul îmi fu strivit numaidecât între sânii ei imenși. Și ea mirosea tot a medicamente ca și cum ar fi fost o farmacie ambulantă. Când deja simțeam că nu mai am aer, spre norocul meu, cutia de inox pe care o auzisem bolborosind a început să țiuie asurzitor, iar doamna Lili, doamna Rada, Tanti Grasa (trei femei într-una, la propriu!) m-a eliberat de urgență, fugind spre camera alăturată. După ce a scos din priză acea cutie misterioasă din inox, puse mâinile în șolduri și începu să strige mai ceva decât o mezzosoprană de prestigiu internațional:

-         Raduuuuuleeeee! Răduuuuculeeeee!

Nici nu îmi revenisem din strânsoarea sânilor imenși, că domnu' Radu deschise brusc ușa din partea opusă a holului, trăgându-și halatul alb peste un pulover pe gât. Cu fața boțită, pesemne că dormise, și trezit de urletul prelung ca de balenă albastră al neveste-sii a crezut că are vreo urgență. Se dumiri imediat ce o văzu în dreptul cutiei de inox din care ieșeau vălătuci de aburi.

Domnu' Radu, ceva mai în vârstă decât tata, era de trei ori mai mic decât nevastă-sa, și ca greutate, și ca înălțime. Dând cu ochii de noi, se înveseli instantaneu, scoțând în loc de râs niște onomatopee gâjâite cu un puternic accent tabagic. După ce a dat mâna cu taică-miu, s-a oprit lângă mine și, la fel de gâjâit, mă întrebă în timp ce mă trăgea cu putere de o șuviță de păr de lângă tâmple:

-         Giani, ce pletos ești! Mă, tu n-ai început grădinița?

Mă ustura tâmpla de-mi venea să-i dau brânci, dar mă eliberă mai repede decât mă așteptam, slavă Domnului! Nu am apucat să mă bucur, că-mi vârî două degete în dreptul nasului și, în timp ce-mi zicea „Bagă nasul aici!”, am simțit cum mi se alungea dureros nasul prins în menghina degetelor sale noduroase.

-         Hai, dragă, c-au fiert astea aici! mă salvă doamna Lili.

Cu același râs gâjâit, domnu' Radu se îndreptă spre nevastă-sa și, ridicând capacul cutiei de inox, mă chemă lângă el:

-         I-ote ce-am în sterilizator... Mâine vin să vă fac vaccinu'!

M-am oprit în prag, cu ochii la acea cutie. Erau mii de ace de seringă din care ieșeau aburi. Simțeam că-mi vine rău și m-am sprijinit de tocul ușii. Doamna Rada cotrobăia de zor într-un sertar din care scoase ceva și zâmbind-mi languros, veni spre mine:

-         Uite ce-ți dă tantiii Liliiii! Îi dai un pupic?

Ochii mi-au scânteiat instantaneu. Un pachet întreg de mentosane! Nu am stat pe gânduri și, hâști, i-am smuls pachetul expus pe pernele umflate ale palmei pe care o întinse spre mine și... dus am fost! Prin ușa rămasă deschisă în urma mea, auzeam încă râsul gâjâit și tabagic al domnului Radu până am ieșit pe poarta dispensarului.

Gâfâind, dar încântat am desfăcut hârtia cerată a pachetului de mentosate luat trofeu din mâna gigantei Tanti Grasa. Scăpasem nepupat! Primul mentosan mi se topea în gură precum se topea soarele la chindie, undeva după dealurile Grebănului. Când am ajuns acasă soarele dispăru, iar eu deja terminasem satisfăcut tot tubul de mentosane, respirația mea căpătând prospețimea unui întreg pâlc de pini.

Am adormit cu gandul la vaccin. Culcușit cu mâinile sub pernă, aveam în minte imaginea cu acele de seringă, iar în urechi îmi răsuna râsul gâjâit al domnului Radu. Îmi făcuse de câteva ori injecții și știam cum e. Nu mai voiam să simt acea usturime insuportabilă. Clar, nu mă mai duc mâine la grădiniță! Dar ce să zic alor mei? Oricum tata știe acum de vaccin. Cred că și mama.

Dimineață m-am trezit voios, ca de obicei. Uitasem cu totul de vaccin și abia așteptam să ajung la grădiniță. Pe uliță, m-am întâlnit cu Vioară, vecinul meu. Mai mic cu un an, era în grupa mijlocie la educatoarea care îmi făcea inima să-mi spargă coșul pieptului, soția preotului Jinga. Preoteasa, cum îi spuneam noi.

-         Băi, vin și io azi pe la voi să-mi facă preoteasa o mașinuță! îi zic încântat lui Vioară.

Însă în acea zi, nu am avut parte de mașinuța de plastilină modelată de preoteasă. Fiind frumos afară, ne-au scos în curtea grădiniței. Educatoarele ne-au strâns într-un cerc imens format din toți cei vreo 50 de copii, câți eram în toate cele trei grupe. Ținându-ne de mâini, ne învârteam în acel cerc, cântând în cor:

Batista-mparfumată

E pusă la o fată!

Și fata la băiat,

Care-i mai curat!

 

Mi-am pierdut o batistuță,

Mă bate mămica,

Cine are să mi-o deie,

Îi sărut gurița!

 

Dintre zecile de glasuri cristaline sau afon-behăietoare ale colegilor mei, auzeam doar glasul suav al preotesei educatoare. Nu știu când, nici cum și nici ce colegă mi-a pus mie batistuța la spate. Atunci, pe loc, mi-a încolțit o idee! O să-i dau batista preotesei și ea o să mă pupe! De bucuria acestui gând, țopăiam vesel în mijlocul cercului abia așteptând să se termine acel cântecel. Cu inima bubuindu-mi până în călcâie, m-am dus direct la preoteasa educatoare, întinzându-i nerăbdător batista și stând, cu ochii închiși să mă pupe. Și, m-a pupat! De două ori pe obraji și o dată pe frunte. Părul ei mătăsos mirosea a lavandă. Simțeam că leșin de fericire și am fugit direct în sala grupei mele.

La pauză, mi-am luat gentuța din cuier și am ieșit să mâncăm pachețelul. Gradinița funcționa în fosta casă a boierului Soare Mustățea, despre care știam că a fost văr primar cu altu-mamaia. Casa naționalizată nu suferise mari modificări arhitecturale, iar intrarea din față se făcea pe niște trepte late pe care eu și vecinul Vioară ne mâncam pachețelul.

Aveam o gentuță vișinie din carton presat și lăcuit. Închizătoarea acesteia era din metal, iar când o închideam făcea un clampănit fascinant. Întotdeauna când o deschideam, o închideam imediat și repetam operațiunea de câteva ori ca să aud acel „clanc”. Eram nespus de fericit și simțeam încă buzele preotesii pe obraji.

De pe treptele pe care stăteam se vedea întreaga uliță, iar pe când eram pe la al patrulea clămpănit al genții, am încremenit... Exact pe sub nucul secular din dreptul casei lui nea Melu Moacă, îl văd venind pe domnu Radu! L-am recunoscut după basca sa neagră cu moț și după mersul inconfundabil. Avea o alură pe care am văzut-o, peste decenii, doar la Eustache, cel din desenele animate „Curaj, câinele fricos”. Cu o mână fuma, iar în cealaltă îi bălăngănea o geantă paralelipipedică din piele, în care sigur se afla cutia de inox cu ace de seringă!

L-am prins numaidecât pe Vioară de cot și am zis alarmat:

-         Băă, domnu' Raduuu!

Mestecând cu poftă, Vioară își îndreptă nedumerit ochii săi cărăbași către mine și ridică impasibil din umeri.

-         Vine să facă vaccinuuu'!

-         De unde știi, întrebă acesta, mușcând din nou din ce avea în pachețel.

N-am mai deschis geanta. M-am ridicat, și am pus-o de după gât, răspunzând precipitat:

-         Știu io sigur!

Apoi, ca să fiu convingător, completez numaidecât:

-         Chiar de la el! Mi-a zis aseară....

Vioară se ridică și el, cu gura încă plină și cu fața brusc îngălbenită. Din priviri, ne-am înțeles că trebuie să fugim. Și-a vârât ce mai avea din pachețel în gentuță, și tuleo amândoi spre WC-ul din curtea grădiniței. Știam acolo spărtura prin gard pe unde intrau gâștele lui nea Onone. Am ieșit pe o uliță mai dosnică și nu ne-am oprit din fugă decât la plantația de duzi, în spatele casei țaței Ioana Țiganca.

Ne-am așezat pe buza malului de la Ghiță Zainea, pe unde trecea gârla. După ce ne-am liniștit, am mâncat pachețelele, deplin satisfăcuți că am scăpat de vaccin. Apoi, de la acea înălțime, am început să aruncăm cu pietre în oglinda cristalină a apei. Sub ploaia de pietre, cerul se destrăma în zeci de cercuri concentrice.

La un moment dat, l-am zărit pe tata pe cărarea de pe malul opus pe cărarea mărginită de plantația de mlajă. Fiind învățător în satul vecin, ne-am dat seama că programul de la grădiniță s-a încheiat. Astfel, am zbughit-o amândoi, spre a ajunge acasă înaintea lui tata. Și eu, și Vioară purtam  pe chipuri fericirea de a fi scăpat de vaccin!

Turism...literar (partea II) - „Bibliotecarul Infernului”

După ce am început să citesc „Bibliotecarul Infernului”, deja am știut care va fi destinația concediului nostru: Clisura Dunării. Aflând poveștile și tainele zonei din
„Bibliotecarul Infernului” citit „la fața locului”, am pătruns printr-un portal atemporal misterios prin care am experimentat călătoria într-un mod inedit.

„Bibliotecarul Infernului” are un accentuat caracter enciclopedic, fiind scris de un erudit. Fraza de început este și fraza de încheiere, ermentism care m-a îndemnat să recitesc prima parte, descoperind astfel valențele alchimice inserate în text. În acest sens , romanul conține un filon ezoteric, sporind exponențial misterul și farmecul insulei Ada Kaleh. Astfel, exotica insulă scufundată capătă o încărcătură spirituală pe care o simți ca o vibrație amplificată în zona lacului de acumulare, o partitură aparte, „regăsită în muzica universului”.

Încerc să ridic un pic această cortină ezoterică și sper astfel să vă incit la lectură și, de ce nu, la o călătorie cu iz inițiatic în zona Clisurii Dunării.

Încă de la început, se vorbește despre cărțile din biblioteca ascunsă în inima insulei care dezvăluie secretele atingerii starii de grație în care poți avea acces la întreaga cunoaștere. Această stare, inaccesibilă omului obișnuit, conferă inițiaților accesul la adevăr. Printre rânduri descoperim acea lege universală a atracției în care universul răspunde alchimic, conspirând favorabil dorințelor pornite din adâncul inimii. 

Adevărata cunoaștere transcende inevitabil în iubire și va cristaliza treptat în înțelepciune. Dar, tot printre rânduri, autorul ne dezvăluie și cealaltă cale (din păcate, mult mai bătătorită) în care  „suferința sublimă în înțelepciune”. În fond, această cale, de la cunoaștere la înțelepciune, devine la un moment dat o cale comună parcursă în mod individual de fiecare.

„Totul e în legătură cu totul”, iar viața, sub multitudinea ei de forme, „este un singur lucru”, duh ce ne însuflețește pe toți. Conștiința fiecăruia este un ciob din marea oglindă în care se reflectă aceeași lumină și „trăim la lumina unei intuiții a luminii”. Din acest motiv, autorul presupune că „între lumina lăuntrică și cea fizică există o conexiune mai mare decât am putea crede, probabil dacă lumina lăuntrică e contaminată, nici cea exterioară nu mai poate fi pură”. 

Ada Kaleh era „o insulă sfântă” unde timpul fuziona cu spiritul și avea „culcușul în atemporalitate de sute de ani”. Acolo „nu exista timp, ci numai durată”. „Poate că însăși enigma spiritului constă în simfonia, încă inaudibilă, dintre formă și timp”. „Îmi place să cred că omul primordial avea o altă percepție a timpului, supranaturală și non-umană. Prin arta de a folosi riturile, el reușea probabil să-și așeze sufletul și mintea în armonie cu trupul și cosmosul”.

În biblioteca secretă de pe insulă un loc de cinste au tăblițele de smarald ale lui Thoth, „miezul de lumină și de foc al Bibliotecii Infernului”. Acestea spun că „e doar viață în moarte” („moartea nu e decât o trecere în alt univers”), iar Thot „era permanent conectat la conștiința universală”. El era convins că sufletul omului este „o stea încătușată într-un corp”.

Printre cărțile bibliotecii se regăsesc, de asemenea, cele care descriu tehnici de meditație care duc la stările de „conștiință modificată, în scopul de a intra în rezonanță cu înțelepciunea și cu adevărurile nefardate ale universului”.  „Inițiații spun că orice gând are greutate, formă, mărime, culoare, calitate și putere. Gândurile (care sunt în esență vibrații, sunete mute) ne controlează viața, ne modelează caracterul, ne ghidează destinul și pot afecta pozitiv sau negativ persoanele apropiate”.

Oamenii trebuie să caute „fericirea vieții în bunătate, în dăruire și în iubire”. „Iubirea și arta au forța unui transplant, ne transfigurează și ne transformă”. Vom afla, printre rânduri, că cei înțelepți privesc printr-un ochi lăuntric lumea ca pe un întreg (fapt care îmi reconfirmă semnificația și universalitatea simbolului Floarea Vieții!), iar „sensul existenței este ascensiunea spirituală”. „A-ți scufunda mintea în inimă este una dintre căile regale a construirii unui caracter frumos”.

Deși „tainele rămân de cele mai multe ori taine, cheia către lumile din interiorul tău, se găsește doar în interiorul tău” deoarece „fiecare om e un univers unic, cu alte istorii și legi”. „În prezența misterului, singurătatea capătă proporții cosmice”. „Transcendentul ar trebui să fie pentru toți un mod de a respira, noi suntem simultan oameni, arhetipuri și zei”.

Spre final, bibliotecarul infernului (alterego autorului!?) destăinuie mărturisirea maestrului său: „În viață nu am făcut decât să caut esența ființei mele, sâmburele atemporal aflat în consonanță cu muzica sferelor. Mi-am regasit-o în lecturi, în povești de dragoste, în comuniunea cu natura și cu oamenii”.

„Orice carte este o insulă de cuvinte, o formă pură și închisă în care resimți uneori briza atemporalului”. „De fapt, omul și artistul se măsoară în valoarea lor interioară. Cu cât aceasta este mai adâncă, mai plină de har, cu atât vei face lucruri mai valoroase”. „A încerca să atingi o himeră, un vis, o fantomă, un miraj ori o absență – iată începutul metafizicii”.

„Sinele este o insulă exotică, în care strălucește vegetația luxuriantă și arhetipală a inconștientului”. „Temerile te fac rob și te împiedică să găsești calea spre lumină”. „Modestia, smerenia și umilința trebuie să devină exercițiul cotidian a unei coaceri interioare, altfel îl alungi pe Dumnezeu din tine”.

Este clar, pentru emoții nu există
nici timp, nici spațiu. Ele umplu fagurii memoriei, până ce alte emoții le deschid capăceala ceroasă a timpului, lăsând amintirile să se reverse sub forma unor unde vaporoase aducătoare de nostalgie. „Amintirea aparține trecutului, iar clipa aparține vieții” și clipele petrecute au adus un alt gen de emoții stârnite de frumusețea locurilor pe care le-am găsit la Clisura Dunării, deschizându-ne pe deplin inima, iar o inimă deschisă înlesnește calea spre sinele autentic. Tocmai de aceea, mulțumesc d-lui Constantin Severin, autorul „Bibliotecarul Infernului” pentru că mi-a oferit o astfel de călătorie (turistică, istorică și....inițiatică!).

 

 

Doamne miluiește, popa prinde pește....

        În vara aceasta am fost deja la mare, evident în Vama Veche, într-un week-end prelungit la ambele capete. Cei care au cunoscut Vama în trecut o regăsesc acum atinsă de pecinginea îmbâcselii pestrițate care a cuprins demult celelalte stațiuni.

Din aceste motive, în concediu ne-am dorit să evităm aglomerația litoralului, dar trebuia neaparat să găsim și un loc bun de plajă (pentru jumătatea mea mai bună!). Inițial ne-am gândit la Deltă, însă cum nimic nu este întâmplător, începusem să citesc „Bibliotecarul Infernului” și, după câteva pagini, deja am știut care va fi destinația concediului nostru: Clisura Dunării. Urma, se pare, să avem parte de turism literar într-un dublu sens, pentru că în Orșova locuiește scriitorul Nicolae Jinga.

Pe când eram în grupa mare, educatoare la grupa mijlocie era soția preotului paroh din Măcrina, nimeni altul decât preotul Nicolae Jinga. Erau tineri, la început de drum, dar nu îl țin minte pe preot, cât țin minte coșițele de abanos ale preotesei sale, pricină a nerăbdării cu care așteptam pauzele din timpul programului de la grădiniță. Când ceilalți fugeau la joacă, eu o tuleam în sala vecină, la preoteasa-educatoare, mozolind în pumn un boț năclăit de plastilină, pentru a o ruga să-mi modeleze o mașinuță. O Dacie, precum cea nou-nouță a lui tatică-miu, bineînțeles!

-         Da`, tocmai ce ți-am mai făcut una! se mira dumneaei, nebănuind că, de fapt, ochii săi umbroși și parfumul părului mătăsos îmi dădeau un ghes lăuntric provocator de năvalnice bătăi de inimă.

Și-mi făcea și refăcea tânăra preoteasă, răbdătoare și blândă, de două-trei ori pe zi mașinuța de plastilină, pretextul apropierii mele de torul aurei sale care mă atrăgea într-un vortex de farmec irezistibil și provocator de emoții pe care mi le amintesc și acum, în mileniul ce-a urmat!

Toate acestea, până într-o bună zi, în care preotul și preoteasa așteptau autobuzul spre a merge, probabil, la Râmnic. Când mi-au zâmbit, văzându-mă în preajma stației de autobuz lângă care locuiam, la două case mai jos, un mic diavol al geloziei zvârcoli firavul meu trup în așa hal, încât am mobilizat pe loc doi vecini, colegi de grădiniță, să cântăm (strigam, în fapt) cât ne țineau rărunchii:

 

Doamne miluiește,

                                                   Popa prinde pește!

                                                   Peștele pe masă,

Popa după casă!

 

         

Nu știu cât a ținut concertul nostru ad-hoc, dar pentru tinerii soți cred că a durat mai mult decât suficient și mai cred că le-a și „plăcut”, fapt pentru care m-au „răsplătit” în prima duminică cu un platou mare de prăjituri de casă.

-         De unde-s astea? o întreb pe mamaia, când am dat cu ochii de platoul vîrfuit.

-         De la preotul Jinga, îmi răspunse ea, nebănuind că sunt „răsplata” pentru dedicația mea din stația de autobuz.

Țin minte și acum gustul pufos al foilor umplute cu o cremă de cacao lipicioasă pe degete. Înfulecam cu poftă și priveam iscoditor spre ai mei să-mi dau seama dacă preotul sau preoteasa m-au pârât cumva. Nu, nu mă pârâseră, dar pentru mine era suficient mesajul transmis prin platoul cu bunătăți făcute de degete fine și prelungi ale protesei, pe care le prea bine știam de la modelatul mașinuțelor din plastilină.

Este clar, pentru emoții nu există nici timp, nici spațiu. Ele umplu fagurii memoriei, până ce alte emoții le deschid capăceala ceroasă a timpului, lăsând amintirile să se reverse sub forma unor unde vaporoase aducătoare de nostalgie. „Amintirea aparține trecutului, iar clipa aparține vieții” și clipele petrecute au adus un alt gen de emoții stârnite de frumusețea locurilor pe care le-am găsit la Clisura Dunării, deschizându-ne pe deplin inima, iar o inimă deschisă înlesnește calea spre sinele autentic.

 Aflând poveștile și tainele zonei, atât de la preotul Jinga, dar mai ales din

„Bibliotecarul Infernului” citit „la fața locului”, am pătruns printr-un portal atemporal misterios prin care am experimentat călătoria într-un mod inedit. Tocmai de aceea, le mulțumesc celor doi scriitori, preotului Nicolae Jinga și d-lui Constantin Severin, autorul „Bibliotecarul Infernului” pentru că mi-au oferit o astfel de călătorie.