TRENUL VIEȚII
Picuri
de ploaie se preling molcom pe geam, reflectând lumina multicoloră și
intermitentă a reclamei magazinului din colț. Când și când, câte o rafală de
vânt le sporește numărul, schimbând
brusc culoarea și forma imaginii astfel create. Atenția Ilenei este absorbită
complet de acest spectacol ad-hoc, desfășurat între draperiile de in care încadrează,
precum o cortină, fereastra generoasă a dormitorului. Mintea ei caută să
asocieze imaginii un haiku, care să cuprindă întreaga magie a schimbării
culorilor, derulată în fața sa. Numără silabele pe degetele mâinilor adânc
afundate sub pilota ridicată până sub bărbie. După mai multe variante, în
final, se decide:
caleidoscop –
în noapte, sclipind pe geam
ploaia măruntă
Se
ridică din pat, zâmbind suav și se îndreaptă alene spre calculator. De când era
pensionară, a descoperit, pe internet, un grup de iubitori de haiku căruia i
s-a alăturat, participând săptămânal la concursul organizat în cadrul acestuia.
Oricum, nu ar fi putut adormi până când Răducu nu sosea acasă. Mai ales acum,
când știa că este plecat la protestul pentru Roșia Montană, dar mai ales pentru
că acesta avea loc chiar în Piața Universității.
Se
autentifică, tastând încet parola contului său de e-mail. Aici găsește un mesaj
nou, intitulat „concurs la fotografie”.
Participa deseori la astfel de concursuri în care este propusă o fotografie iar
ei, „haijinii” din grup, trebuie să asocieze acesteia un haiku. Exact ca și acum,
când ploaia și lumina din stradă au transformat fereastra dormitorului într-un
ecran caleidoscopic.
Deschide
noul mesaj și, accesând adresa primită, încremeni! În noua pagină, deschisă pe
monitor, sub un titlu scris cu litere roșii, „mare concurs literar, mare!”, apăru o fotografie cu ei doi! Ea și
Radu, dormind pe bancheta dintr-un compartiment de tren! De uimire, abia
reușește să înțeleagă că au fost fotografiați de un celebru fotograf francez. Ea
purta rochița crem în carouri maronii. Și-o amintește exact, chiar dacă
fotografia este alb-negru. Își amintea și de unde a cumpărat-o, după ce aflase
că este însărcinată.
Erau în luna de miere.
Radu își dorise această călătorie, într-un vagon de clasa întâi, pentru ca
întreaga lor viață să fie precum o nesfârșită călătorie la clasa întâi. A lui a
fost ideea, ca în luna de miere, să facă acest circuit cu trenul și să coboare,
aleatoriu, în câte un oraș prin care treceau, vizitându-l hai-hui, după ce se
cazau la hotelul din centru, iar următoarea zi, revenind în gară, își luau bilete,
pentru primul tren care urma să vină. Erau în ultimul an la facultate și s-au
căsătorit, cu puțin timp, înaintea absolvirii. Au hotărât așa, din două motive:
pentru a avea prioritate la repartiții dar și pentru că era însărcinată. La
nuntă au fost aproape toți colegii lor de grupă și au petrecut pe cinste, două
zile întregi. Aceștia îi făcuseră cadou lui Radu un ceas deosebit, de care el
era tare încântat. A urmat apoi luna de miere, de fapt o săptămână, deoarece
trebuia să se pregătească pentru examenul de stat. A fost atât de mândră când
Radu a absolvit ca șef de promoție! Au avut, astfel, întăietate la repartiție:
Radu a mers în cercetare, la ICECHIM, iar ea la Uzina de tratare a apei. Înainte
de Anul Nou, a născut-o pe Ana, unica lor fiică. Radu le numea „prințesele
mele” și chipul său radia continuu de fericire. Ana era centrul universului
lor! Au crescut-o împreună, singuri, fără ajutorul altcuiva. Au plecat la mare,
prima dată cu toții, când Ana avea doar un an și opt luni. De atunci au
petrecut concediile, an de an, atât la mare cât și la munte. Erau nedespărțiți,
erau trei copii fericiți!
Anii
senini au zburat pe nesimțite. Radu era cel mai tânăr dintre directorii de la
ICECHIM. Doar atunci a fost un pic mai rău. Era supravegheat tot timpul de
Securitate, cu toate că el își vedea de treabă, la fel de conștiincios și
serios ca întotdeauna. Se prefăcea că nu știe, că nu-l deranjează, dar uneori
înjura în surdină sau ofta din senin. Atât doar. Nu spunea nimic mai mult și
nici nu se plângea, strângea din dinți și mergea mai departe. Abia în acel
decembrie `89 și-a dat seama cât dezgust și câtă ură acumulase Radu în sine.
Ana era în clasa a opta. A plecat îmbrățișîndu-le, spunând că merge să aducă
libertatea. Nu s-a mai întors. Un glonț, ricoșat dintr-un zid din zona Piața
Universității, l-a străpuns direct în tâmplă. Se prăbușise lumea, întreg universul.
Ea devenise depresivă. Era absentă și arăta precum o umbră iar Ana,
nesupravegheată, intrase într-un anturaj dubios și, în clasa a zecea, îl născu pe
Răducu. Acum, este student iar Ana este plecată, de când acesta era încă mic,
în Italia.
Privind fotografia,
număra, involuntar, pe degete, silabele versurilor inspirate de aceasta:
început de drum –
cuprinși de-mbrățișarea
aceluiași vis
Tresări! Cheia se
răsucește cu zgomot metalic în ușa apartamentului.
- Uniți, salvăm Roșia Montană! Buni, să știi că bunicu` Radu n-a murit
degeaba! răsună vocea veselă a lui Răducu.
http://www.catchy.ro/fotografiati-de-bresson-mare-concurs-literar-mare/43259
