Micul antivaccinist

Pentru mine, toamna venea odată cu începerea grădiniței. În prima sau într-a doua zi, apărea nea Pavel adventistu' pe o motocicletă IJ cu ataș. În acel ataș căra un pui de căprioară împăiat pe care îl așeza în curte, urcându-ne apoi pe fiecare și ne poza. Mi-era și teamă, mi-era și milă de bietul pui de căprioară și, îmbufnat, abia, abia mă urcam să mă fotografieze.

Tot cam la acea vreme, oamenii începeau să tragă mustul care dădea în fiert. La noi, tataia se ocupa de întreg acest ritual dionisiac. Lângă cada imensă de lemn, în dreptul cepului, avea săpată o groapă în care fixa hârdăul. Cu un ciocănel lovea lateralele fusului din lemn de tei, iar mustul rubiniu țâșnea înspumat direct în gura acelui hârdău. Cum îl vedeam acolo, o luam la fugă spre el, strigându-l cât mă țineau puterile:

-         Breee, tataieee, îmi dai și mie must!?

Nici nu mă auzea, așa de tare gâlgâia șuvoiul de must care lovea doagele înguste ale hârdăului. Abia când ajungeam lângă cadă, după ce mă asiguram temeinic că nu este nicio viespe în preajmă, îi ziceam iarăși:

-           Tataie, breee, îmi dai și mie must?

-           Cum să nu-ți dau, mă! răspundea el, scufundând paharul sub spuma mustului. Na de-aici! zicea apoi, târșăind fundul din sticlă groasă al paharului peste buza rânjită a hârdăului.

Cum prindeam paharul, micile mele degete deveneau lipicioase instantaneu, dar asta nici nu mai conta. Îl duceam numaidecât la gură, sorbind nectarul rubiniu. Ușor înțepat, mustul îmi gâdila într-un fel deosebit de plăcut limba. Beam ce beam, și mă opream să răsuflu, plescăidu-mi buzele la fel de lipicioase ca degetele. Apoi beam din nou, până la fund și, privindu-l recunoscător, îl mai întrebam:

-         Mai dai, bre, un pahar?

Încântat de pofta cu care am băut, tataia umplea din nou paharul, întrebând-mă:

-         Îi bun, mă? Văz că-ți cam place! zâmbea el, servindu-mi al doilea rând. 

Nici nu mai aveam timp să-i răspund, că din alte două mișcări goleam iarăși paharul, căpătând în obraji aceiași tentă rubininie ca a mustului. Abia după ce i-am înapoiat paharul, i-am răspuns, luând-o la fugă înspre poartă:

-         Îi bun, breee! Tare bun! adăugam convins, după ce-mi mai lingeam buzele.

Am ieșit pe drum și nu m-am oprit din fugă până ce l-am ajuns pe taică-miu, în dreptul Căminului Cultural.

-         Unde te duci, tată? îl întreb gâfâind.

-         Până l-alde domnu' Radu, zise el, trăgând cu poftă dintr-un Carpați.

-         Merg și eu, spusei imediat, cu gândul că voi căpăta vreo bomboană sau altceva dulce de la doamna Rada.

O chema de fapt Lili, dar eu îi ziceam Rada derivând numele soțului precum la soțiile rușilor.

Câteodată îi mai ziceam Tanti Grasa, fiind cea mai grasă femeie pe care o văzusem până să o cunosc pe soacră-mea.

Domnu Radu și soția sa locuiau chiar în clădirea dispensarului, el fiind felcerul satului. Am ținut pasul cu tata și am ajuns numaidecât. Cum am intrat în hol, am strâmbat din nas de la izul puternic de medicamente. Ușa farmaciei era deschisă, iar în mijlocul acelei încăperi, pe linoleumul verde, se afla o cutie din inox racordată la o priză electrică, din care se auzea un fel de bolboroseală.

-         Eiii, uite cine a venit la noi! strigă doamna Lili, râzând cu o gură până la urechi, în timp ce venea spre mine să mă îmbrățișeze.

Nu am avut nicio șansă să mă feresc, iar capul îmi fu strivit numaidecât între sânii ei imenși. Și ea mirosea tot a medicamente ca și cum ar fi fost o farmacie ambulantă. Când deja simțeam că nu mai am aer, spre norocul meu, cutia de inox pe care o auzisem bolborosind a început să țiuie asurzitor, iar doamna Lili, doamna Rada, Tanti Grasa (trei femei într-una, la propriu!) m-a eliberat de urgență, fugind spre camera alăturată. După ce a scos din priză acea cutie misterioasă din inox, puse mâinile în șolduri și începu să strige mai ceva decât o mezzosoprană de prestigiu internațional:

-         Raduuuuuleeeee! Răduuuuculeeeee!

Nici nu îmi revenisem din strânsoarea sânilor imenși, că domnu' Radu deschise brusc ușa din partea opusă a holului, trăgându-și halatul alb peste un pulover pe gât. Cu fața boțită, pesemne că dormise, și trezit de urletul prelung ca de balenă albastră al neveste-sii a crezut că are vreo urgență. Se dumiri imediat ce o văzu în dreptul cutiei de inox din care ieșeau vălătuci de aburi.

Domnu' Radu, ceva mai în vârstă decât tata, era de trei ori mai mic decât nevastă-sa, și ca greutate, și ca înălțime. Dând cu ochii de noi, se înveseli instantaneu, scoțând în loc de râs niște onomatopee gâjâite cu un puternic accent tabagic. După ce a dat mâna cu taică-miu, s-a oprit lângă mine și, la fel de gâjâit, mă întrebă în timp ce mă trăgea cu putere de o șuviță de păr de lângă tâmple:

-         Giani, ce pletos ești! Mă, tu n-ai început grădinița?

Mă ustura tâmpla de-mi venea să-i dau brânci, dar mă eliberă mai repede decât mă așteptam, slavă Domnului! Nu am apucat să mă bucur, că-mi vârî două degete în dreptul nasului și, în timp ce-mi zicea „Bagă nasul aici!”, am simțit cum mi se alungea dureros nasul prins în menghina degetelor sale noduroase.

-         Hai, dragă, c-au fiert astea aici! mă salvă doamna Lili.

Cu același râs gâjâit, domnu' Radu se îndreptă spre nevastă-sa și, ridicând capacul cutiei de inox, mă chemă lângă el:

-         I-ote ce-am în sterilizator... Mâine vin să vă fac vaccinu'!

M-am oprit în prag, cu ochii la acea cutie. Erau mii de ace de seringă din care ieșeau aburi. Simțeam că-mi vine rău și m-am sprijinit de tocul ușii. Doamna Rada cotrobăia de zor într-un sertar din care scoase ceva și zâmbind-mi languros, veni spre mine:

-         Uite ce-ți dă tantiii Liliiii! Îi dai un pupic?

Ochii mi-au scânteiat instantaneu. Un pachet întreg de mentosane! Nu am stat pe gânduri și, hâști, i-am smuls pachetul expus pe pernele umflate ale palmei pe care o întinse spre mine și... dus am fost! Prin ușa rămasă deschisă în urma mea, auzeam încă râsul gâjâit și tabagic al domnului Radu până am ieșit pe poarta dispensarului.

Gâfâind, dar încântat am desfăcut hârtia cerată a pachetului de mentosate luat trofeu din mâna gigantei Tanti Grasa. Scăpasem nepupat! Primul mentosan mi se topea în gură precum se topea soarele la chindie, undeva după dealurile Grebănului. Când am ajuns acasă soarele dispăru, iar eu deja terminasem satisfăcut tot tubul de mentosane, respirația mea căpătând prospețimea unui întreg pâlc de pini.

Am adormit cu gandul la vaccin. Culcușit cu mâinile sub pernă, aveam în minte imaginea cu acele de seringă, iar în urechi îmi răsuna râsul gâjâit al domnului Radu. Îmi făcuse de câteva ori injecții și știam cum e. Nu mai voiam să simt acea usturime insuportabilă. Clar, nu mă mai duc mâine la grădiniță! Dar ce să zic alor mei? Oricum tata știe acum de vaccin. Cred că și mama.

Dimineață m-am trezit voios, ca de obicei. Uitasem cu totul de vaccin și abia așteptam să ajung la grădiniță. Pe uliță, m-am întâlnit cu Vioară, vecinul meu. Mai mic cu un an, era în grupa mijlocie la educatoarea care îmi făcea inima să-mi spargă coșul pieptului, soția preotului Jinga. Preoteasa, cum îi spuneam noi.

-         Băi, vin și io azi pe la voi să-mi facă preoteasa o mașinuță! îi zic încântat lui Vioară.

Însă în acea zi, nu am avut parte de mașinuța de plastilină modelată de preoteasă. Fiind frumos afară, ne-au scos în curtea grădiniței. Educatoarele ne-au strâns într-un cerc imens format din toți cei vreo 50 de copii, câți eram în toate cele trei grupe. Ținându-ne de mâini, ne învârteam în acel cerc, cântând în cor:

Batista-mparfumată

E pusă la o fată!

Și fata la băiat,

Care-i mai curat!

 

Mi-am pierdut o batistuță,

Mă bate mămica,

Cine are să mi-o deie,

Îi sărut gurița!

 

Dintre zecile de glasuri cristaline sau afon-behăietoare ale colegilor mei, auzeam doar glasul suav al preotesei educatoare. Nu știu când, nici cum și nici ce colegă mi-a pus mie batistuța la spate. Atunci, pe loc, mi-a încolțit o idee! O să-i dau batista preotesei și ea o să mă pupe! De bucuria acestui gând, țopăiam vesel în mijlocul cercului abia așteptând să se termine acel cântecel. Cu inima bubuindu-mi până în călcâie, m-am dus direct la preoteasa educatoare, întinzându-i nerăbdător batista și stând, cu ochii închiși să mă pupe. Și, m-a pupat! De două ori pe obraji și o dată pe frunte. Părul ei mătăsos mirosea a lavandă. Simțeam că leșin de fericire și am fugit direct în sala grupei mele.

La pauză, mi-am luat gentuța din cuier și am ieșit să mâncăm pachețelul. Gradinița funcționa în fosta casă a boierului Soare Mustățea, despre care știam că a fost văr primar cu altu-mamaia. Casa naționalizată nu suferise mari modificări arhitecturale, iar intrarea din față se făcea pe niște trepte late pe care eu și vecinul Vioară ne mâncam pachețelul.

Aveam o gentuță vișinie din carton presat și lăcuit. Închizătoarea acesteia era din metal, iar când o închideam făcea un clampănit fascinant. Întotdeauna când o deschideam, o închideam imediat și repetam operațiunea de câteva ori ca să aud acel „clanc”. Eram nespus de fericit și simțeam încă buzele preotesii pe obraji.

De pe treptele pe care stăteam se vedea întreaga uliță, iar pe când eram pe la al patrulea clămpănit al genții, am încremenit... Exact pe sub nucul secular din dreptul casei lui nea Melu Moacă, îl văd venind pe domnu Radu! L-am recunoscut după basca sa neagră cu moț și după mersul inconfundabil. Avea o alură pe care am văzut-o, peste decenii, doar la Eustache, cel din desenele animate „Curaj, câinele fricos”. Cu o mână fuma, iar în cealaltă îi bălăngănea o geantă paralelipipedică din piele, în care sigur se afla cutia de inox cu ace de seringă!

L-am prins numaidecât pe Vioară de cot și am zis alarmat:

-         Băă, domnu' Raduuu!

Mestecând cu poftă, Vioară își îndreptă nedumerit ochii săi cărăbași către mine și ridică impasibil din umeri.

-         Vine să facă vaccinuuu'!

-         De unde știi, întrebă acesta, mușcând din nou din ce avea în pachețel.

N-am mai deschis geanta. M-am ridicat, și am pus-o de după gât, răspunzând precipitat:

-         Știu io sigur!

Apoi, ca să fiu convingător, completez numaidecât:

-         Chiar de la el! Mi-a zis aseară....

Vioară se ridică și el, cu gura încă plină și cu fața brusc îngălbenită. Din priviri, ne-am înțeles că trebuie să fugim. Și-a vârât ce mai avea din pachețel în gentuță, și tuleo amândoi spre WC-ul din curtea grădiniței. Știam acolo spărtura prin gard pe unde intrau gâștele lui nea Onone. Am ieșit pe o uliță mai dosnică și nu ne-am oprit din fugă decât la plantația de duzi, în spatele casei țaței Ioana Țiganca.

Ne-am așezat pe buza malului de la Ghiță Zainea, pe unde trecea gârla. După ce ne-am liniștit, am mâncat pachețelele, deplin satisfăcuți că am scăpat de vaccin. Apoi, de la acea înălțime, am început să aruncăm cu pietre în oglinda cristalină a apei. Sub ploaia de pietre, cerul se destrăma în zeci de cercuri concentrice.

La un moment dat, l-am zărit pe tata pe cărarea de pe malul opus pe cărarea mărginită de plantația de mlajă. Fiind învățător în satul vecin, ne-am dat seama că programul de la grădiniță s-a încheiat. Astfel, am zbughit-o amândoi, spre a ajunge acasă înaintea lui tata. Și eu, și Vioară purtam  pe chipuri fericirea de a fi scăpat de vaccin!

Turism...literar (partea II) - „Bibliotecarul Infernului”

După ce am început să citesc „Bibliotecarul Infernului”, deja am știut care va fi destinația concediului nostru: Clisura Dunării. Aflând poveștile și tainele zonei din
„Bibliotecarul Infernului” citit „la fața locului”, am pătruns printr-un portal atemporal misterios prin care am experimentat călătoria într-un mod inedit.

„Bibliotecarul Infernului” are un accentuat caracter enciclopedic, fiind scris de un erudit. Fraza de început este și fraza de încheiere, ermentism care m-a îndemnat să recitesc prima parte, descoperind astfel valențele alchimice inserate în text. În acest sens , romanul conține un filon ezoteric, sporind exponențial misterul și farmecul insulei Ada Kaleh. Astfel, exotica insulă scufundată capătă o încărcătură spirituală pe care o simți ca o vibrație amplificată în zona lacului de acumulare, o partitură aparte, „regăsită în muzica universului”.

Încerc să ridic un pic această cortină ezoterică și sper astfel să vă incit la lectură și, de ce nu, la o călătorie cu iz inițiatic în zona Clisurii Dunării.

Încă de la început, se vorbește despre cărțile din biblioteca ascunsă în inima insulei care dezvăluie secretele atingerii starii de grație în care poți avea acces la întreaga cunoaștere. Această stare, inaccesibilă omului obișnuit, conferă inițiaților accesul la adevăr. Printre rânduri descoperim acea lege universală a atracției în care universul răspunde alchimic, conspirând favorabil dorințelor pornite din adâncul inimii. 

Adevărata cunoaștere transcende inevitabil în iubire și va cristaliza treptat în înțelepciune. Dar, tot printre rânduri, autorul ne dezvăluie și cealaltă cale (din păcate, mult mai bătătorită) în care  „suferința sublimă în înțelepciune”. În fond, această cale, de la cunoaștere la înțelepciune, devine la un moment dat o cale comună parcursă în mod individual de fiecare.

„Totul e în legătură cu totul”, iar viața, sub multitudinea ei de forme, „este un singur lucru”, duh ce ne însuflețește pe toți. Conștiința fiecăruia este un ciob din marea oglindă în care se reflectă aceeași lumină și „trăim la lumina unei intuiții a luminii”. Din acest motiv, autorul presupune că „între lumina lăuntrică și cea fizică există o conexiune mai mare decât am putea crede, probabil dacă lumina lăuntrică e contaminată, nici cea exterioară nu mai poate fi pură”. 

Ada Kaleh era „o insulă sfântă” unde timpul fuziona cu spiritul și avea „culcușul în atemporalitate de sute de ani”. Acolo „nu exista timp, ci numai durată”. „Poate că însăși enigma spiritului constă în simfonia, încă inaudibilă, dintre formă și timp”. „Îmi place să cred că omul primordial avea o altă percepție a timpului, supranaturală și non-umană. Prin arta de a folosi riturile, el reușea probabil să-și așeze sufletul și mintea în armonie cu trupul și cosmosul”.

În biblioteca secretă de pe insulă un loc de cinste au tăblițele de smarald ale lui Thoth, „miezul de lumină și de foc al Bibliotecii Infernului”. Acestea spun că „e doar viață în moarte” („moartea nu e decât o trecere în alt univers”), iar Thot „era permanent conectat la conștiința universală”. El era convins că sufletul omului este „o stea încătușată într-un corp”.

Printre cărțile bibliotecii se regăsesc, de asemenea, cele care descriu tehnici de meditație care duc la stările de „conștiință modificată, în scopul de a intra în rezonanță cu înțelepciunea și cu adevărurile nefardate ale universului”.  „Inițiații spun că orice gând are greutate, formă, mărime, culoare, calitate și putere. Gândurile (care sunt în esență vibrații, sunete mute) ne controlează viața, ne modelează caracterul, ne ghidează destinul și pot afecta pozitiv sau negativ persoanele apropiate”.

Oamenii trebuie să caute „fericirea vieții în bunătate, în dăruire și în iubire”. „Iubirea și arta au forța unui transplant, ne transfigurează și ne transformă”. Vom afla, printre rânduri, că cei înțelepți privesc printr-un ochi lăuntric lumea ca pe un întreg (fapt care îmi reconfirmă semnificația și universalitatea simbolului Floarea Vieții!), iar „sensul existenței este ascensiunea spirituală”. „A-ți scufunda mintea în inimă este una dintre căile regale a construirii unui caracter frumos”.

Deși „tainele rămân de cele mai multe ori taine, cheia către lumile din interiorul tău, se găsește doar în interiorul tău” deoarece „fiecare om e un univers unic, cu alte istorii și legi”. „În prezența misterului, singurătatea capătă proporții cosmice”. „Transcendentul ar trebui să fie pentru toți un mod de a respira, noi suntem simultan oameni, arhetipuri și zei”.

Spre final, bibliotecarul infernului (alterego autorului!?) destăinuie mărturisirea maestrului său: „În viață nu am făcut decât să caut esența ființei mele, sâmburele atemporal aflat în consonanță cu muzica sferelor. Mi-am regasit-o în lecturi, în povești de dragoste, în comuniunea cu natura și cu oamenii”.

„Orice carte este o insulă de cuvinte, o formă pură și închisă în care resimți uneori briza atemporalului”. „De fapt, omul și artistul se măsoară în valoarea lor interioară. Cu cât aceasta este mai adâncă, mai plină de har, cu atât vei face lucruri mai valoroase”. „A încerca să atingi o himeră, un vis, o fantomă, un miraj ori o absență – iată începutul metafizicii”.

„Sinele este o insulă exotică, în care strălucește vegetația luxuriantă și arhetipală a inconștientului”. „Temerile te fac rob și te împiedică să găsești calea spre lumină”. „Modestia, smerenia și umilința trebuie să devină exercițiul cotidian a unei coaceri interioare, altfel îl alungi pe Dumnezeu din tine”.

Este clar, pentru emoții nu există
nici timp, nici spațiu. Ele umplu fagurii memoriei, până ce alte emoții le deschid capăceala ceroasă a timpului, lăsând amintirile să se reverse sub forma unor unde vaporoase aducătoare de nostalgie. „Amintirea aparține trecutului, iar clipa aparține vieții” și clipele petrecute au adus un alt gen de emoții stârnite de frumusețea locurilor pe care le-am găsit la Clisura Dunării, deschizându-ne pe deplin inima, iar o inimă deschisă înlesnește calea spre sinele autentic. Tocmai de aceea, mulțumesc d-lui Constantin Severin, autorul „Bibliotecarul Infernului” pentru că mi-a oferit o astfel de călătorie (turistică, istorică și....inițiatică!).

 

 

Doamne miluiește, popa prinde pește....

        În vara aceasta am fost deja la mare, evident în Vama Veche, într-un week-end prelungit la ambele capete. Cei care au cunoscut Vama în trecut o regăsesc acum atinsă de pecinginea îmbâcselii pestrițate care a cuprins demult celelalte stațiuni.

Din aceste motive, în concediu ne-am dorit să evităm aglomerația litoralului, dar trebuia neaparat să găsim și un loc bun de plajă (pentru jumătatea mea mai bună!). Inițial ne-am gândit la Deltă, însă cum nimic nu este întâmplător, începusem să citesc „Bibliotecarul Infernului” și, după câteva pagini, deja am știut care va fi destinația concediului nostru: Clisura Dunării. Urma, se pare, să avem parte de turism literar într-un dublu sens, pentru că în Orșova locuiește scriitorul Nicolae Jinga.

Pe când eram în grupa mare, educatoare la grupa mijlocie era soția preotului paroh din Măcrina, nimeni altul decât preotul Nicolae Jinga. Erau tineri, la început de drum, dar nu îl țin minte pe preot, cât țin minte coșițele de abanos ale preotesei sale, pricină a nerăbdării cu care așteptam pauzele din timpul programului de la grădiniță. Când ceilalți fugeau la joacă, eu o tuleam în sala vecină, la preoteasa-educatoare, mozolind în pumn un boț năclăit de plastilină, pentru a o ruga să-mi modeleze o mașinuță. O Dacie, precum cea nou-nouță a lui tatică-miu, bineînțeles!

-         Da`, tocmai ce ți-am mai făcut una! se mira dumneaei, nebănuind că, de fapt, ochii săi umbroși și parfumul părului mătăsos îmi dădeau un ghes lăuntric provocator de năvalnice bătăi de inimă.

Și-mi făcea și refăcea tânăra preoteasă, răbdătoare și blândă, de două-trei ori pe zi mașinuța de plastilină, pretextul apropierii mele de torul aurei sale care mă atrăgea într-un vortex de farmec irezistibil și provocator de emoții pe care mi le amintesc și acum, în mileniul ce-a urmat!

Toate acestea, până într-o bună zi, în care preotul și preoteasa așteptau autobuzul spre a merge, probabil, la Râmnic. Când mi-au zâmbit, văzându-mă în preajma stației de autobuz lângă care locuiam, la două case mai jos, un mic diavol al geloziei zvârcoli firavul meu trup în așa hal, încât am mobilizat pe loc doi vecini, colegi de grădiniță, să cântăm (strigam, în fapt) cât ne țineau rărunchii:

 

Doamne miluiește,

                                                   Popa prinde pește!

                                                   Peștele pe masă,

Popa după casă!

 

         

Nu știu cât a ținut concertul nostru ad-hoc, dar pentru tinerii soți cred că a durat mai mult decât suficient și mai cred că le-a și „plăcut”, fapt pentru care m-au „răsplătit” în prima duminică cu un platou mare de prăjituri de casă.

-         De unde-s astea? o întreb pe mamaia, când am dat cu ochii de platoul vîrfuit.

-         De la preotul Jinga, îmi răspunse ea, nebănuind că sunt „răsplata” pentru dedicația mea din stația de autobuz.

Țin minte și acum gustul pufos al foilor umplute cu o cremă de cacao lipicioasă pe degete. Înfulecam cu poftă și priveam iscoditor spre ai mei să-mi dau seama dacă preotul sau preoteasa m-au pârât cumva. Nu, nu mă pârâseră, dar pentru mine era suficient mesajul transmis prin platoul cu bunătăți făcute de degete fine și prelungi ale protesei, pe care le prea bine știam de la modelatul mașinuțelor din plastilină.

Este clar, pentru emoții nu există nici timp, nici spațiu. Ele umplu fagurii memoriei, până ce alte emoții le deschid capăceala ceroasă a timpului, lăsând amintirile să se reverse sub forma unor unde vaporoase aducătoare de nostalgie. „Amintirea aparține trecutului, iar clipa aparține vieții” și clipele petrecute au adus un alt gen de emoții stârnite de frumusețea locurilor pe care le-am găsit la Clisura Dunării, deschizându-ne pe deplin inima, iar o inimă deschisă înlesnește calea spre sinele autentic.

 Aflând poveștile și tainele zonei, atât de la preotul Jinga, dar mai ales din

„Bibliotecarul Infernului” citit „la fața locului”, am pătruns printr-un portal atemporal misterios prin care am experimentat călătoria într-un mod inedit. Tocmai de aceea, le mulțumesc celor doi scriitori, preotului Nicolae Jinga și d-lui Constantin Severin, autorul „Bibliotecarul Infernului” pentru că mi-au oferit o astfel de călătorie.

Secolul XXI va fi mai uman sau nu va fi deloc

       Excluzând orice intenție de a mă erija în filosof, parafrazez citatul pretins a fi al lui Andrè Malraux. De fapt, este o idee conturată și datorită celor patru ani de când sunt membru al Consiliului de Administrație al Colegiului Național Alexandru Vlahuță. Din această perspectivă, am regăsit, după treizeci de ani, același sistem educațional rigid față de evoluția firească a societății, a lumii în speță.

     Evoluția oricărui sistem are o structură fibonacciană generatoare de progres. Din acest motiv, sistemul economic, politic și social actual trebuie să țină pasul și să se armonizeze cu mersul firesc al lumii. Din păcate, având rădăcini în secolul XIX, se pare că sistemul politic a rămas închistat în acel secol. Din acest motiv, influența sa asupra celorlalte devine o piedică în calea progresului lor. Constat cu mâhnire, că și în sistemul educațional, prin crăpăturile destul de adânci ale perimării sale, ies la iveală reminiscențe negative. Acestea diminuează menirea sa de a pregăti o generație care să fie adaptată cerințelor corespunzătoare evoluției societății actuale, dar mai ales a celei viitoare.

         În data de 11.01.2018, a avut loc o întâlnire organizată la primărie, având ca temă corelarea dintre oferta educațională și piața forței de muncă la nivel local. Alături de reprezentanții autorității administrative au participat oameni de afaceri din localitate și membrii consiliilor de administrație ale liceelor din oraș.

        Inițiatorii întâlnirii au avut un atu deosebit, dat fiind că atât d-na senator, cât și dl. primar și dl. viceprimar au o vastă experiență în sistemul educațional. Discuția a fost deschisă de către dl. primar care a prezentat într-un mod realist contextul economic actual. Apoi, au fost ascultați întreprinzătorii locali, ei fiind direct ancorați în această realitate economică. Cei care au luat cuvântul și-au exprimat „ofurile”, în speță, făcând referiri la lipsa forței de muncă. Cel mai trist lucru mi s-a părut că aceștia discutau despre forța de muncă ca despre o marfă oarecare. Aș întreba, retoric bineînțeles, câți dintre întreprinzătorii locali și-ar angaja proprii copii în aceleași condiții de muncă, salarizare și program de lucru oferite de ei.

    Salutară a fost intervenția directorului unuia dintre licee, apreciind că discuțiile devin sterile în absența subiectului, anume elevul. De asemenea, dl. viceprimar a punctat la obiect faptul că dumnealui în calitate de diriginte, îndruma părinții și elevii în clasa a opta spre un profil compatibil aptitudinilor fiecăruia. În cadrul discuțiilor, dl. primar a atins și un subiect delicat, anume mentalitățile învechite. 

A existat și un moment care a relevat boala cronică a sistemului de a promova nonvalori. Iar aceasta nu rămâne doar la nivel de consilier local, pentru că sunt cazuri de notorietate în care agramați sau plagiatori au ajuns chiar și în fotolii ministeriale (update 17.01.18 : – chiar și cel de premier). Întreb, din nou retoric, ce anume cred copiii noștri despre un astfel de sistem.

          Cel mai dureros este faptul că, în urma acestei întâlniri, la Inspectoratul Școlar Județean va fi transmisă spre analiză o singură problemă, citez,  - „cum să facem să ținem copiii aici”.

         Nu cred că există vreun părinte care să își dorească să-și țină copilul undeva. Înainte de școală, familia este și va rămâne factorul primordial în educația oricărui copil. Liderul spiritual Dalai Lama a spus cândva: „dă-le celor pe care îi iubești aripi să zboare, rădăcini să se întoarcă și motive să stea”. E cu totul altceva. Nu îi ținem, ci le oferim! Nu ar fi rău să existe și cursuri pentru părinți în acest sens, dar aceasta este o altă discuție.

          Faptul că în acest sistem există o criză, denotă că acesta nu funcționează corect. Totuși, criza poate oferi oportunitatea de a ne trezi, de a schimba paradigma. Ne aflăm într-o epocă post-industrială și trebuie să ne adaptăm acesteia. Pentru a schimba mentalități, trebuie schimbat și sistemul care mai permite existența acestora. Sistemul actual, excesiv politizat, are încă un iz pregnant al rămășițelor comunismului și susține, mai mult sau mai puțin voalat, o pseudo-economie de piață centrată pe clientelism și acumulare de capital sub toate aspectele lui și omite cetățeanul pe care trebuie să-l slujească dar și nevoile acestuia.

       În ceea ce privește educația, aceasta trebuie centrată pe elev, ca ființă umană. Înainte de orice, omul este o ființă spirituală, iar educația care ignoră spiritul este stearpă. În sistemul actual, copiii noștri sunt încă priviți doar ca viitoare forță de muncă și îndrumați numai spre o evoluție profesională, în detrimentul naturii lor umane. Mare parte din joburi au dispărut sau vor dispărea curând. Cerințele noilor joburi au ca principale aptitudini creativitatea și inovația. Din păcate, sistemul nostru educațional, cu profesori sufocați de hârțogării, pune prea puțin preț pe ingeniozitate și creativitate. Iar, în condițiile în care școlile rămân încă la stadiul de fabrici, copiii noștri vor avea de suferit și vor fi priviți în continuare ca niște produse. Sunt convins că fiecare părinte își dorește o școală mai umană care să încurajeze și să inspire copiii, funcție de talentul și aptitudinile fiecăruia.

     Exemplul dat de dl. director al C.N.A.V. la întâlnirea despre care am pomenit este elocvent. Elevii care încalcă cel mai des regulamentul de ordine interioară al școlii vor să îmbrățișeze meseria de polițist.

        Este clar că celebra frază a lui Malraux, parafrazată în titlu, nu face referire la o religiozitate dogmatică, ci la una spirituală, în concordanță cu esența noastră de ființe umane. În acest sens, se impun și schimbările de paradigmă pe care le menționam.

Balaurul cu șapte capete

Balaurul cu șapte capete

 

În sfârșit, rămăsese singur! De fapt, cu bunicii. Părinții îl aduseseră să petreacă o parte din vacanța de vară la aceștia. Au rămas și ei două zile, iar lui Enric i s-au părut nesfârșite. Niciodată, parcă, nu au fost atât de plictisitori și cicălitori. În special, înainte de plecare, când au început să-i repete toate sfaturile. Mai ales mama: „Să fii cuminte!”, „Să asculți de bunici!”, „Să nu pleci singur la gârlă!”. În fine, bine că au plecat!

sursa foto: internet

Încă lenevea în pat, învăluit de mireasma de levănțică și busuioc. Numai la bunica mirosea așa! Respira cu nesaț și ținea ochii întredeschiși, spre a se obișnui cu lumina care invadase odaia. Bunica se auzea alături, în bucătărie, trebăluind de zor. Sigur îi făcea gogoși! Așa îi promisese de cu seară, că îi face gogoși din alea cu nume ciudat, iar bunica totdeauna își ținea promisiunile. Erau niște gogoși mici și îndesate și nici în ruptul capului nu-și amintea cum le zicea. Nu mai văzuse nicăieri asemenea gogoși și era sigur că bunica lui avea o rețetă secretă. Dacă ar fi fost fetiță, deși refuza această variantă chiar și la nivel de presupunere absurdă, i-ar fi cerut negreșit rețeta.

-         Mamaieee!! Faci gogoooși? strigă el din toți rărunchii, după ce se mai dezmetici.

Nu l-a auzit, așa că a coborât din pat, îmbrăcându-se cu tricoul de mohair de culoarea cerului, cu dungulițe roșii inserate cu un fir argintiu. Peste acesta și-a tras bretelele pantalonilor scurți din doc bleumarin, le-a încheiat la pieptarul pe care era brodată o buburuză roșie, s-a încălțat cu sandalele și...țuști!

În vatră, focul era deja întețit și, fără a sta pe gânduri, se apucă să mai arunce ciocani peste vâlvătaia dintre „chirostrii”.

-         Mamaie, faci gogoși? repetă el întrebarea, când aceasta apăru în cadrul ușii, purtând în brațe un lighean acoperit cu un ștergar alb din pânză, sub care se afla aluatul magic.

-         Hei, te-ai și trezit?

Chipul bunicii înflorise văzându-și nepotul încă somnoros. Ea l-ar fi lăsat să mai doarmă, până se făceau gogoșile.

-         Faci gogoși? insistă Enric.

-         Nalangâte! zâmbi blând bunica.

-         Așa, chicoti Enric, că uitasem cum le zice! adăugă el, după ce a căscat întinzându-se alene.

-         Gata, nu mai băga pe foc!

Trebuia foc mic după ce începe uleiul să sfârâie în tigaia aceea, cei drept cam arsă și destul de veche. Când uleiul era destul de încins, bunica afundă lingura în aluatul pufos apoi, scoțând-o plină cu vârf, turnă conținutul în tigaie. Enric fugi numaidecât într-un colț, știind că în acel moment uleiul începea să sară înlături. Îi simțise fierbințeala asta mai demult, pe când era și mai mic, chiar pe pielea sa.

-         Mamaie, dar de ce le zice nalangâte? întrebă, între două astfel de turnări, fascinat de acel nume ciudat.

-         Păi, și numele tău e ciudat! glumi aceasta.

Bunica ar fi vrut să-l cheme Sandu sau Alexandru, ca pe unul dintre cei doi băieți ai ei care-i muriseră de mici.

-         Numele meu vine de la un rege al Angliei. Dar, al gogoșilor astea nu vine de nicăieri!

-         Ba da! spuse bunica în timp ce continua să toarne cu măiestrie aluat în tigaie. Era demult, tare demult, că nici eu nu eram pe atunci, la marginea satului, un căpcăun tare urâcios și pofticios.

-         Mâncăcios de gogoși?

-         Mare mâncăcios! Ca să scape de el, femeile din sat făceau cu rândul gogoși din astea, că se fac repede, și le dădea căpcăunului. În timp ce le turna așa, murmurau într-una: „poate i-or sta`n gât!” …Și, de atunci le zice nalangâte.

-         Ahaaa! se dumiri Enric. Da`, tu nu zici așa, mamaie!

-         Păi, io ți le fac ție...râse bunica. Cum să zic așa!

Povestea asta cu căpcăunul flămând i-a adus aminte de balauri și de sabie. Ieri, înainte de a pleca ai lui, a fost în grădină cu ei și văzuse cum la marginea gardului erau mii de balauri cu câte șapte capete fiecare, gata să invadeze grădina. Așa că îi comandase bunicului o sabie să le vină de hac, cum mai făcuse astă vară.

-         Mai durează mult gogoșile, mamaie? Mă duc să vad dacă tataia mi-a făcut sabia!

-         Ești mai urâcios decât căpcăunul. Mai am pe astea, zise ea arătând spre aluatul din lighean. Abia se mai răcesc puțin, ca să nu îți stea`n gât! râse bunica, turnând cu spor, una după alta, nalangâtele.

Enric se întoarse numaidecât pe tălpile sandalelor, luând-o la fugă pe prispa lungă, fluturând pletele gălbui. Puse la uscat, șiruri de tutun atârnau agățate de pazia înflorată, iar goana lui stârnea din ele miros amărui.

Din atelierul bunicului se auzea muzica ritmată a rindelei. Semn bun, bunicul lucra sabia! Avea de toate bunicul în atelier: menghină, ferăstrău, bormașină, teslă, ciocane și niște cuie nemaipomenit de lungi, dar cam ruginite. Dintre toate acestea, Enric era fascinat de acea roată care, acționată de o pedală, se învârtea scârțâind și dimpreună cu ea, învârtea piatra de polizat. Bunicul îi zicea tocilă. Când își ascuțea brișca pe ea, sau orice altceva, săreau scânteile precum la artificii.

-         Gata sabia, tataie?

Bunicul nu era așa vorbăreț cum era bunica. Dar, cu Enric întotdeauna comunica bine:

-         Mai am, mai am! Știu că ești pretențios și vreau să ți-o fac cumsecade, răspunse, oprindu-se o clipă din rindeluit, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu mâneca de la cămașă.

Bunicul comunica cel mai bine cu animalele. În special cu Apollo, un câine mare și blând, dar mai ales cu vaca lui albă, cu pete mari negre. Era imensă și nu mirosea chiar frumos, dar avea cel mai bun lapte. Mai ales cel lăsat la acrit în oala de lut și pe care-l mânca din aceeași strachină cu bunica. O dată el, o dată bunica, de două ori el, o dată bunica... El, de fapt, doar deschidea gura așteptând ca bunica să taie cu lingura jumătate de bâltâcă de lapte și să i-o dea lui. Numele de bâltâcă îl auzise tot de la bunica și probabil că-l inventase ea sau poate avea și acesta o poveste ca și nalangâtele. Ce nume ciudate: bâltîci, nalangâte! Hmm, oare sunt gata gogoșile? Țuști, cale-ntoarsă pe prispa lungă decorată provizoriu cu șirurile de tutun. Când se apropie de vatră îl lovi acel miros inconfundabil. Îi lăsa gura apă. Sigur sunt gata!

-         Gata, mamaie? gâfâi el.

-         Gata, mamaie!

Luă direct două, una într-o mână, alta în cealaltă, tăvălindu-le repede prin strachina cu zahăr.

-         Le-am pus io zahăr! avertiză bunica.

Enric avea deja gura plină, mușcând din ambele gogoși, și nu putea vorbi. Doar ochii și gropițele din obraji îl trădau că râdea.

-         Ești mai dihai decât căpcăunul! râse bunica, privindu-l mulțumită cum înfulecă. Mănâncă și cu magiun! zise ea, împingându-i borcanul aromat.

Mai mâncă alte două, unse din belșug cu magiun, murdărindu-se pe mâini și la gură, dar salvat din această situație de ștergarul alb al bunicii. Să mai ia una, să nu mai ia? Strigătul bunicului îl scoase din impas:

-         Eric! Ericheee!

Mai înfășcă două gogoși și fugi la atelierul acestuia, lipa-lipa, pe prispa lungă, înțepat la nări de mirosul tutunului.

-         Enric, tataie! EN-RIC! accentuă el silabele numelui său.

Bunicul întotdeauna îi spunea numele fără cea de a doua literă.

-         E un nume de rege, ți-am mai zis!

-         Iote-ți sabia, Măria-Ta! se conformă bunicul la rangul numelui nepotului, oferindu-i sabia în manieră cavalerească, ținând-o pe ambele palme.

Luând-o, Enric o studie, sucind-o pe toate fețele. Nu era precum și-o imaginase, dar mirosea nespus de frumos, a rășină de brad, exact ca în pădure și o acceptă fără să mai comenteze.

-         Mulțumesc, tataie! spuse, dând să plece spre grădină. Ia o gogoașă, îi întinse el una din cele două.

-         Eriche, zise bunicul, tu, dacă mă asculți pe mine, ajungi mare ștab!

Enric nu a mai stat să-l corecteze, zbughind-o la luptă, spre grădina amenințată de balauri. S-a oprit doar în dreptul lui Apollo și, după ce mușcă jumătate din nalangâta rămasă, îi aruncă acestuia cealaltă jumătate. Câinele o înghiți numaidecât, salivând și dând vesel din coadă. Enric s-a apropiat, dând sabia la spate să nu îl sperie, și a vrut să îl mângâie între urechi. Apollo i-a luat-o înainte, lingându-l recunoscător pe față. O grimasă cu ochii închiși și cu gura strânsă apăru instantaneu pe chipul lai Enric. Se șterse zdravăn, cât putu de repede și apoi continuă drumul în fugă înspre grădină.

Deja vedea în fundul grădinii creaturile care amenințau, fiecare cu cele câte șapte capete mov. Erau cât o armată de ieniceri îmbrăcați în verde și cu turbane mov. Cărarea care ducea înspre fundul grădinii era străjuită, de-o parte și de alta, de câte un rând de busuioc, respectiv de unul de cimbru. Aromele se amestecau amețitor, stârnite de atingerea picioarelor lui aflate în galop.

Se apropia vertiginos. Măna sa unsuroasă de la nalangâte strânse și mai tare sabia. Privirea piezișă îi deveni întunecată și chipul încruntat. Începu lupta. Capetele săreau înlături, unul după altul. Sabia era bună și, pentru o clipă, un gând de recunoștință față de bunicul său îi străfulgeră mintea. Oricum, îi apăra grădina! Era munca bunicului său și el ținea la ei. Mai ales la bunica, cea de la care știa toate poveștile. Inclusiv povestea cu balaurul cu șapte capete, inamicul lui de acum. De fapt, erau mii de astfel de balauri! Avea ceva de lucru, dar nu se va lăsa până când îi va decapita pe toți! Mobilizat de aceste gânduri, mânuia sabia cu și mai multă forță, răpunând pe rând, balaur după balaur.

-         Hei, Maiestate cruță-ne! Noi suntem armurariu! Plante medicinale!



sursa foto: Sergiu Frățilă

Enric rămăsese perplex. Nu se aștepta ca cel mai mic dintre toți să-i vorbească. Acesta nici măcar nu avea șapte capete, ci vreo trei-patru, și alea vai de ele, și abia ajungea până la barba lui. Ceilalți toți îl depășeau în înălțime. Noroc că bunicul îi făcuse sabia lungă.

-         Promiteți că nu veți intra în grădina lui tataia? tună amenințător vocea lui.

Obținând promisiunea fermă a căpeteniei acestora, îi cruță întorcându-se pe cărarea cu mirodenii. Oricum, dacă ar fi fost căpcăunul cel nesătul, nu-l cruța! Hmm, gândul acesta îi aminti de nalangâte, așa că grăbi pasul.

-         Enriche, mamaie ești numai ciulini! îl întâmpină bunica, adunându-i resturile din măciuliile mov ale ciulinilor înfloriți, agățate printre mohairul bluzei lui Enric.

Acesta își privea mândru sabia mânjită cu verdele sângelui de balaur și întrebă:

-         Mamaie, mai ai nalangîte?

-         Mai am mamaie, zise ea, că nu mai este nici un căpcăun în sat!