În vara aceasta am fost deja la mare, evident în Vama Veche, într-un week-end prelungit la ambele capete. Cei care au cunoscut Vama în trecut o regăsesc acum atinsă de pecinginea îmbâcselii pestrițate care a cuprins demult celelalte stațiuni.
Din aceste motive, în concediu ne-am dorit să
evităm aglomerația litoralului, dar trebuia neaparat să găsim și un loc bun de
plajă (pentru jumătatea mea mai bună!). Inițial ne-am gândit la Deltă, însă cum
nimic nu este întâmplător, începusem să citesc „Bibliotecarul Infernului”
și, după câteva pagini, deja am știut care va fi destinația concediului nostru:
Clisura Dunării. Urma, se pare, să avem parte de turism literar într-un dublu
sens, pentru că în Orșova locuiește scriitorul Nicolae Jinga.
Pe când eram în grupa mare, educatoare la grupa mijlocie era soția preotului paroh din Măcrina, nimeni altul decât preotul Nicolae Jinga. Erau tineri, la început de drum, dar nu îl țin minte pe preot, cât țin minte coșițele de abanos ale preotesei sale, pricină a nerăbdării cu care așteptam pauzele din timpul programului de la grădiniță. Când ceilalți fugeau la joacă, eu o tuleam în sala vecină, la preoteasa-educatoare, mozolind în pumn un boț năclăit de plastilină, pentru a o ruga să-mi modeleze o mașinuță. O Dacie, precum cea nou-nouță a lui tatică-miu, bineînțeles!
-
Da`,
tocmai ce ți-am mai făcut una! se mira dumneaei, nebănuind că, de fapt, ochii
săi umbroși și parfumul părului mătăsos îmi dădeau un ghes lăuntric provocator
de năvalnice bătăi de inimă.
Și-mi făcea și refăcea tânăra preoteasă, răbdătoare și blândă, de
două-trei ori pe zi mașinuța de plastilină, pretextul apropierii mele de torul
aurei sale care mă atrăgea într-un vortex de farmec irezistibil și provocator
de emoții pe care mi le amintesc și acum, în mileniul ce-a urmat!
Toate acestea, până într-o bună zi, în care preotul și preoteasa
așteptau autobuzul spre a merge, probabil, la Râmnic. Când mi-au zâmbit,
văzându-mă în preajma stației de autobuz lângă care locuiam, la două case mai
jos, un mic diavol al geloziei zvârcoli firavul meu trup în așa hal, încât am
mobilizat pe loc doi vecini, colegi de grădiniță, să cântăm (strigam, în fapt)
cât ne țineau rărunchii:
Doamne
miluiește,
Popa după
casă!
Nu știu cât a ținut concertul nostru ad-hoc, dar pentru tinerii soți
cred că a durat mai mult decât suficient și mai cred că le-a și „plăcut”, fapt
pentru care m-au „răsplătit” în prima duminică cu un platou mare de prăjituri
de casă.
-
De unde-s
astea? o întreb pe mamaia, când am dat cu ochii de platoul vîrfuit.
-
De la
preotul Jinga, îmi răspunse ea, nebănuind că sunt „răsplata” pentru dedicația
mea din stația de autobuz.
Țin minte și acum gustul pufos al foilor umplute cu o cremă de cacao
lipicioasă pe degete. Înfulecam cu poftă și priveam iscoditor spre ai mei să-mi
dau seama dacă preotul sau preoteasa m-au pârât cumva. Nu, nu mă pârâseră, dar
pentru mine era suficient mesajul transmis prin platoul cu bunătăți făcute de
degete fine și prelungi ale protesei, pe care le prea bine știam de la
modelatul mașinuțelor din plastilină.
Este clar, pentru emoții nu există nici timp,
nici spațiu. Ele umplu fagurii memoriei, până ce alte emoții le deschid
capăceala ceroasă a timpului, lăsând amintirile să se reverse sub forma unor
unde vaporoase aducătoare de nostalgie. „Amintirea aparține trecutului, iar
clipa aparține vieții” și clipele petrecute au adus un alt gen de emoții stârnite
de frumusețea locurilor pe care le-am găsit la Clisura Dunării, deschizându-ne
pe deplin inima, iar o inimă deschisă înlesnește calea spre sinele autentic.
Aflând poveștile și tainele zonei, atât de la preotul Jinga, dar mai ales din
„Bibliotecarul Infernului” citit „la fața locului”, am pătruns printr-un portal atemporal misterios prin care am experimentat călătoria într-un mod inedit. Tocmai de aceea, le mulțumesc celor doi scriitori, preotului Nicolae Jinga și d-lui Constantin Severin, autorul „Bibliotecarul Infernului” pentru că mi-au oferit o astfel de călătorie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu