UNIȚI ÎN CUGET ȘI-N SIMȚIRI

        Am început de ceva vreme să scriu impresiile lăsate de călătoria de la sfârșitul lunii martie a.c. în orașul Edineț. Ceea ce părea inițial un simplu reportaj s-a transformat, pe parcurs, în articolul de față, care, spre final, a căpătat o turnură neașteptată, surprinzătoare chiar și pentru mine! 

        De aceea, articolul de față este compus din două părți:

I.  Note (subiective) de călătorie;

II. Eroul de la marginea țării.

 

I. Note (subiective) de călătorie 

 

                                                                           Motto: 

„De-ai curge tu, Prutule,

De-ai curge pe Nistru,

Să nu mă mai desparți

De frații mei!”

            Grigore Vieru 

 

26 martie 2026

        Un ghid inedit                                                                               

În această perioadă marcată de crize geopolitice, economice, energetice și de identitate, am trecut Prutul. Mai fusesem anul trecut în Chișinău, fapt pentru care nu mă așteptam ca această nouă călătorie să fie atât de… surprinzătoare.

Prima surpriză, una deosebit de plăcută și onorantă, a venit chiar de la intrarea în vamă. Aici am fost întâmpinați de însuși primarul orașului Edineț, domnul Constantin Cojocaru, cel care a invitat Asociația Culturală „Octavian Moșescu” să viziteze orașul.
        Invitația sa avea o semnificație aparte, purtând încărcătura emoțională a memoriei colective: sărbătorirea împreună, pe 27 martie, a celor 108 ani de la Unirea Basarabiei cu România.

A doua surpriză, la fel de plăcută, a fost momentul în care domnul primar s-a urcat în microbuzul nostru, oferindu-se să ne fie ghid. S-a prezentat, celor care nu îl cunoșteam, într-un mod direct, cald și prietenesc. Ne-a spus că este la al cincilea mandat și ne-a mărturisit cu sinceritate că nu este ușor să păstorești o comunitate multietnică, ale cărei etnii le-a enumerat cu o firească naturalețe: moldoveni, ucraineni, ruși, țigani și evrei.

Au urmat întrebările noastre, inevitabile în contextul războiului de la granița Republicii Moldova. Cunoscător al realităților geopolitice, primarul ne-a avertizat să nu luăm de bun tot ce se prezintă în mass-media, argumentându-și afirmația cu niște exemple grăitoare care ne-au pus pe gânduri.

În cadrul acestei discuții, onorantul nostru ghid ne-a făcut o mărturisire care m-a determinat să îl privesc cu alți ochi și să fiu mult mai atent la ceea ce spunea. Iar aceste vorbe le-a repetat și seara, la cină:
         — În astfel de vremuri tulburi, am putea face unirea! Marile puteri sunt concentrate asupra altor probleme...

Am străbătut câteva sate și, aproape la fiecare, primarul ne-a relatat istoria locurilor, specificând de fiecare dată componența etnică a acestora. Discuțiile erau deseori întrerupte de hurducăielile cauzate de gropile din asfalt. Cu o politețe de amfitrion, primarul a încercat să scuze starea drumurilor, dând vina pe înghețul iernii ce tocmai se sfârșise. Evident, știam de anul trecut că drumurile din Republică nu se aflau într-o stare tocmai bună, dar am preferat să păstrăm o tăcere elegantă asupra acestui aspect.

Prin felul său deschis și firesc, ineditul nostru ghid ne-a cucerit pe toți. Mai mult decât atât, am început să rezonez profund cu viziunea sa politică în momentul în care ne-a povestit că este unul dintre fondatorii și co-președinții partidului LOC (Liga Orașelor și Comunelor) - o construcție formată din lideri locali, oameni cu experiență directă în administrarea comunităților și ancorați în realitatea concretă.

Ascultându-l, constatam uimit, dar și cu o deosebită bucurie, că acest om reușise să transforme în realitate exact acele principii pe care eu însumi le „propovăduiam” în campania electorală, descrisă ulterior în romanul TEINO KOR:

«Lupta începe de aici, de la nivel de comunitate. De la bază spre vârf!»

Ne cucerise pe toți limbajul său neaoș, presărat din plin cu regionalisme și arhaisme. Iar surprizele acestei călătorii abia începeau, urmând să se dezvăluie în toată profunzimea lor odată cu primul nostru popas: Casa memorială „Grigore Vieru” din satul Pererîta.

Casa memorială Grigore Vieru

        Microbuzul a oprit pe uliță, chiar în fața casei. Am coborât și, pășind în curte, am fost întâmpinat de mirosul de iarbă proaspătă și de... miros de prund! Abia acolo, văzând cât de aproape de malul Prutului este locul unde s-a născut Grigore Vieru, am înțeles cu adevărat esența poeziei sale: mama și geografia ca destin. Pentru că, în cazul său, Prutul nu a fost doar o apă, ci o graniță care i-a deschis o rană adâncă direct în suflet.

        Ba mai mult, am avut impresia că sunt la casa bunicilor mei aflată, de asemenea, în proximitatea unui râu. Iar această impresie s-a amplificat când, pășind în interiorul micilor odăi, am regăsit același miros al lânii țesute. Privind carpetele de pe pereți, am fost uimit să constat că aveau modele aproape identice cu cele țesute de bunicile mele, undeva la câteva sute de kilometri distanță! Pentru mine, era un semn clar că, deși râurile poartă nume diferite, izvorul din care ne tragem ca neam este unul singur.

       

        O nouă surpriză ne aștepta în anexa care adăpostea expoziția dedicată creației lui Grigore Vieru: volume de poezii, manuscrise, fotografii, lucrări de critică literară și traduceri. În mod cu totul neașteptat, alături de toate acestea, doamna custode ne-a arătat, cu aceeași mândrie, câteva cărți semnate de... Constantin Cojocaru. Printre ele se afla și lucrarea sa de doctorat: un dicționar de eponime, o operă monumentală, unică în întreg spațiul românesc!

    Când am făcut fotografia, chiar în fața bustului lui Grigore Vieru, am simțit impulsul de a-i recita primarului începutul celebrei poezii „Făptura mamei”:

            Ușoară, maică, ușoară,

            C-ai putea să mergi călcând...

Primarul a zâmbit instantaneu și, preluând firesc ritmul, a continuat strofa:

          ...Pe semințele ce zboară

            Între ceruri și pământ.

În acel moment de grație, ne-a povestit că a fost un apropiat al poetului, deși făceau parte din generații și curente literare diferite. Ne-a mărturisit, cu o emoție vizibilă, că Grigore Vieru îl alinta adesea cu apelativul «copilandre», o binecuvântare care pare să-i fi marcat definitiv parcursul și destinul literar.

    Pentru mine, aceasta a fost revelația supremă a zilei: primarul Edinețului este și... poet! Iar din acel moment, totul s-a așezat sub o altă lumină.

              Edineț

        Luându-și rolul de ghid în serios încă de la început, primarul ne-a povestit legenda întemeierii localității Edineț. Numele ar proveni de la Edin, un negustor (turc?) care ar fi deschis primul han sau punct de popas pe ruta comercială care străbaterea zona. Fiind un loc strategic, unde drumurile se intersectau, „la Edin” a devenit un punct de reper pentru călători, transformându-se treptat într-o așezare permanentă.

        Nici nu am intrat bine în localitate, când, pe artera principală, primarul l-a rugat pe șofer să oprească în dreptul unei stații de autobuz. Era o construcție modernă, cu pereți din sticlă, realizată prin fonduri europene, după cum indica o etichetă discretă. Dotată cu iluminat solar și camere video, stația era tocmai atunci spălată de doi oameni cu un aparat sub presiune. Primarul l-a strigat pe unul dintre ei, iar acesta i-a răspuns vesel, dar în grabă, spunându-i că are treabă și nu se poate opri. După ce am plecat, am aflat cu stupoare că cel care mânuia aparatul era... chiar directorul de la ADP! Am glumit spunând că totul a fost regizat, dar, râzând împreună, am realizat că asistasem la o scenă de o normalitate absolut cuceritoare.

        Muzeul Ținutului Edineț

        Primul obiectiv pe care l-am vizitat în oraș a fost Muzeul Ținutului Edineț. Dincolo de orice aspect, am fost plăcut impresionat de comportamentul amabil al doamnelor care lucrau aici, care ne-au așteptat cu bucurie și amabilitate, chiar dacă am ajuns după închiderea programului. 

        Încă de la intrarea în muzeu m-a surprins faptul că și în acest areal s-au descoperit urmele culturii Cucuteni. Ceea ce denotă, prin forța dovezii sale istorice, existența unui fundament arhaic comun, o rădăcină milenară care ne unește indubitabil, dincolo de orice granițe efemere trasate de secolele care au urmat.

       În cea de-a doua încăpere, unde se găseau exponate din epoca medievală, primarul s-a oprit lângă bustul domnitorului Alexandru cel Bun. Încă din microbuz, după ce am plecat din vamă, ne mărturisise că, dintre toți înaintașii, pe acest domnitor îl apreciază cel mai mult pentru diplomația sa, deoarece pe timpul domniei a reușit să mențină pacea. Dar, ceea ce m-a uimit a fost faptul că în timp ce ne vorbea, primarul mângâia, involuntar, obrazul domnitorului. Gestul său, de o tandrețe neașteptată, era dincolo de orice alte cuvinte.

    

   

        Apoi, în pavilionul de etnografie, am avut din nou sentimentul întoarcerii acasă: pe țesături reapăreau vii, aceleași modele arhaice pe care le știam din copilărie, regăsite ulterior în muzeele din România. Era o altă formă prin care spațiul expozițional confirma existența acelei matrice culturale comune, ca o geometrie sacră a neamului, capabilă să ignore complet granițele geopolitice trasate efemer pe hărți.

     27 martie 2026

      Parcul industrial

        Parcul industrial, realizat cu finanțare europeană, a fost primul obiectiv vizitat în cea de-a doua zi. Recunosc, pornisem spre acest loc cu o anumită doză de scepticism privind funcționalitatea unui asemenea proiect într-un orășel atât de mic.

Am vizitat pavilionul administrativ (Edineț Business HUB), incubatorul de afaceri, sala de conferințe, laboratorul IT și sala de catering, toate prezentate cu profesionalism de directorul parcului. Explicațiile sale, de la istoricul înființării până la detaliile tehnice ale infrastructurii, mi-au spulberat rapid prejudecățile.

Din zona administrativă am trecut apoi către unul dintre agenții economici rezidenți ai parcului industrial. Activitatea principală a acestuia era uscarea, depozitarea și ambalarea fructelor. Aerul era impregnat de mirosul intens al merelor proaspete, iar gazdele ne-au invitat cu generozitate să degustăm, pe alese, mere și prune uscate.

Pe una dintre liniile de ambalare se stivuiau lăzi întregi de mere pregătite pentru export. Într-un dialog cordial, unul dintre administratori ne-a dezvăluit că destinația acestui lot era România. Totuși, în glasul său se simțea și o urmă de tristețe atunci când ne-a mărturisit că merele plecau de aici cu aproximativ 1,30 lei kilogramul, pentru ca apoi să fie revândute pe piața românească la prețuri ce depășeau 4 lei.

        Primăria Municipiului Edineț

     Evident ca funcționar public într-o primărie, cred că eu eram cel mai curios din întreg grupul când am vizitat Primăria Municipiului Edineț. Clădirea nu este foarte mare, dar porticul, susținut de patru coloane masive, îi oferea un aer monumental și autoritar. Frontonul de formă triunghiulară, te duce cu gândul la intrarea într-un templu din Grecia antică.

   Recunosc, veneam cu anumite prejudecăți care mi-au fost repede spulberate de o administrație modernă și de oameni a căror deschidere m-a surprins plăcut. Ca om din sistem, cel mai interesant lucru mi s-a părut faptul că programul „Edineț - oraș cu perspectivă de viitor” nu era doar o simplă listă de intenții. Observasem deja implementate câteva dintre punctele acestuia: de la transportul public modernizat și iluminatul inteligent, până la siguranța oferită de un sistem integrat de monitorizare video.

        În biroul primarului nu am fost impresionat de peretele întreg acoperit cu diverse diplome obținute în decursul celor cinci mandate, pe cât am fost de surprins să regăsesc un bust, de dimensiuni mult mai reduse față de cel de la muzeu, al lui Alexandru cel Bun. Asta, cel puțin pentru mine, era o dovadă clară că diplomația domnitorului reprezintă busola domnului Cojocaru în exercitarea funcției de demnitar al locului.

        De asemenea, am fost surprins de numărul mare de cărți care îi umpleau biroul, atât lucrări proprii, dar și volume primite. În acel moment, m-am hotărât ca unul dintre cele două exemplare ale romanului TEINO KOR, pe care le aveam la mine, să i-l ofer domnului primar. Sunt conștient că acum timpul nu-i este cel mai bun aliat, dar măcar la pensie tot îl va citi!

        Spre finalul întâlnirii, m-am desprins de grup și am căutat biroul de urbanism. Abia așteptam să discut cu arhitectul orașului despre problemele specifice, mai ales că am aflat că aveau elaborat și implementat deja un nou PUG (Plan Urbanistic General). Aș fi vrut să înțeleg direct de la dumnealui viziunea și strategia pe care le-au urmărit la realizarea acestui PUG. Din păcate, domnul arhitect cred că era foarte, foarte ocupat și nu a putut sta de vorbă cu mine. Totuși, un coleg cadastrist a fost deosebit de amabil și mi-a oferit o parte din răspunsuri. Am rămas uimit că aici exista un plan cadastral complet, foarte bine pus la punct.

        Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”

        Acesta a fost al doilea obiectiv în care nu doar că ne-au fost spulberate prejudecățile, dar, mai mult de atât, soția mea, profesor de învățământ primar, a mărturisit încântată că într-un astfel de loc și-ar fi dorit să profeseze.

În curte, într-un decor specific de șantier, câțiva muncitori montau pavele. Deși clădirea nu era recent construită, se vedea că este extrem de îngrijită. În holul central, o parte dintre elevi și profesori ne-au întâmpinat cu muzică și dans, după care am fost invitați în „casa mare” (o încăpere primitoare, decorată cu mult gust în stil rustic). Doamna director ne-a prezentat succint activitatea instituției, iar apoi am pornit să vizităm liceul.

      Ce ne-a impresionat în mod deosebit: structura completă a instituției (de la învățământul primar și până la cel gimnazial), curățenia și disciplina exemplare, biblioteca primitoare, dar mai ales abordarea modernă, de tip STEM. Am vizitat laboratoare SMART dedicate fiecărei discipline, precum și săli de informatică și robotică dotate la standarde occidentale, unde toate echipamentele și mobilierul fuseseră achiziționate prin fonduri europene nerambursabile.          

           În biblioteca liceului, expusă la loc de cinste, se afla o mare parte din lucrările scrise de domnul Constantin Cojocaru. Totodată, am fost bucuros să descopăr printre rafturi și cărți recent apărute ale unor scriitori cunoscuți din România.

        O duioasă nostalgie m-a cuprins în momentul în care am vizitat cantina instituției. Mirosul de mâncare caldă de acolo a activat involuntar amintiri care m-au trimis instantaneu înapoi în timp, la cantina grădiniței din vremea copilăriei.

           

        Evident, Ema și-a găsit rapid omoloaga de aici: învățătoarea de la clasa I, pe nume... Gema! Într-un gest plin de amabilitate, aceasta i-a dăruit abecedarul după care lucra, momentul deschizând calea unei discuții entuziaste despre un viitor schimb de experiență și despre proiecte comune dedicate elevilor din clasele lor.

           Însă, cea mai impresionantă constatare a fost faptul că elevii, inclusiv cei mari, își păstrau intactă inocența, dar mai ales bunul-simț. Am simțit acest lucru de la începutul și până la finalul vizitei în liceu, timp în care mi-am reamintit ce ne-a spus primarul în microbuz în drum spre Edineț: 

        „Educația copiilor este primordială, mai ales într-o zonă defavorizată. Dacă ne uităm în istorie, marile genii s-au născut în ținuturi sărace”. 
     De la liceu, am fost invitați să luăm parte la spectacolul de gală organizat în cinstea Unirii.

        „POD DE SUFLETE: BASARABIA ȘI ROMÂNIA”

     Sub acest titlu s-a desfășurat regalul muzical-artistic dedicat împlinirii a 108 ani de la Unirea Basarabiei cu Țara, organizat la Palatul de Cultură „A. Ciobanu”.

        Primirea cu fanfară, pâine și sare de care am avut parte în acest lăcaș al spiritului românesc ar fi onorat orice înalt demnitar de stat. Colacul rotund, purtat cu solemnitate în brațe de un tânăr îmbrăcat în costum popular, simboliza parcă însăși România dodoloață!

     Spectacolul a adus pe scenă cântece și dansuri populare care au demonstrat, încă o dată, existența aceleiași matrice stilistice și spirituale, a apartenenței noastre comune. Nici nu-mi dau seama cât a durat! Am simțit doar că, pentru câteva ceasuri, am rezonat cu toții prin aceeași emoție dusă până la lacrimi (la propriu!), înțelegând că aceleași bătăi de inimă pulsează, la unison, pe ambele maluri ale Prutului.

   

La finalul spectacolului, am căutat-o pe doamna director a Liceului Teoretic „Mihai Eminescu”, reputat profesor de limba și literatura română, pentru a-i oferi cel de-al doilea exemplar al romanului TEINO KOR pe care îl aveam la mine. Alegerea a fost motivată de prestigiul său profesional și, mai ales, de sentimentul că prin oameni ca dumneaei se păstrează vie flacăra identității românești dintre Prut și Nistru.

29 martie 2026 

La revedere (sper!) Edineț!

    Înainte de a pleca din Edineț, microbuzul a oprit pe bulevardul principal pentru a mai face câteva mici cumpărături. Am intrat în magazinele Viorica și Iuvas, apoi într-o farmacie. Când am ieșit din farmacie, am realizat că în Edineț nu văzusem nicio sală de jocuri de noroc sau de pariuri sportive.

    Mai mult decât atât, vizavi de locul unde oprisem am observat nu una, ci două librării. Nu am stat pe gânduri și am traversat în grabă, intrând într-una dintre ele (Librarius), de unde mi-am achiziționat o antologie Grigore Vieru. Din acest volum de colecție am ales câte un motto pentru fiecare parte a prezentului articol.

    Am plecat din Edineț cu toate prejudecățile spulberate de o realitate care mi-a depășit așteptările...

II. Eroul de la marginea țării

Motto:

                                 „Datoria înțelepților este să domolească nerăbdarea vitejilor,     datoria vitejilor este să răscolească încetineala înțelepților”

Grigore Vieru

   

       În răstimpul în care așterneam impresiile de călătorie, am urmărit pagina de Facebook a primarului Constantin Cojocaru. Am fost surprins să descopăr că, printre detalii administrative, proiecte europene și multe alte activități, își publica și poeziile.

    Le-am citit, la început curios, apoi le-am recitit cu atenția cu care începi să descoperi un om. Din acel moment, multe dintre gesturile sale aparent mărunte din timpul vizitei noastre au căpătat un alt sens: felul firesc în care discuta cu oamenii, lipsa ostentației, respectul pentru educație, preocuparea pentru identitatea culturală și admirația aproape afectivă pentru figura lui Alexandru cel Bun.

    Am „disecat” peste 30 de poezii scrise și postate de Constantin Cojocaru de la sfârșitul lunii martie până după jumătatea lunii mai, grupate sub titlul generic „GÂNDURI... GÂNDURI... ALTFEL...”. Acestea explorează teme variate, de la administrație și critici sociale, până la reflecții filosofice despre viață, moarte și încredere. Am descoperit astfel că sub haina oficială a edilului bate inima unui vizionar care nu se teme de vulnerabilitate.

    Cu ochi de haijin, am încercat să descifrez din poeme esența a trei perspective existențiale, dar inseparabile: Omul, Poetul și Primarul!

    1. OMUL

    Din textele poeziilor se conturează portretul unui om direct, lucid și profund pragmatic, dar în același timp sensibil la ideea de onoare și responsabilitate. Un om care disprețuiește impostura, zgomotul și comoditatea morală, dar care prețuiește caracterul mai mult decât succesul. El nu caută perfecțiunea, dar își asumă tot ceea ce face. E un om care pare să fi înțeles că adevărata putere nu stă în agresivitate, ci în stăpânirea de sine și în discreția elegantă.

    În multe poeme se simte oboseala unui suflet care a văzut destule trădări, dar care încă își păstrează credința în oameni și își asumă trecerea prin lume ca un legământ de a fi „lut din același lut cu ceilalți”.

    2. POETUL

    Versurile lui Constantin Cojocaru decantează un adevăr brut, cu miros de asfalt, de praf, de administrație și de luptă interioară, dar și cu izul unei singurătăți asumate. Prin această filosofie practică a existenței imprimă poeziilor o vigoare aparte. El nu scrie ca să impresioneze și nu idealizează lumea. O privește lucid, cu realismul celui obligat zilnic să transforme vorbele în fapte, fără să-și piardă însă compasiunea. În aceste rânduri apare constant admirația pentru omul imperfect care construiește, își asumă greșeala, luptă și merge înainte. Autorul scrie despre tăcere ca despre o formă superioară a forței psihice, iar despre demnitate ca despre ultima redută a omului modern. Tocmai de aceea, multe dintre poemele sale au densitatea unor reflecții al căror ecou continuă mult timp după ce au fost citite.

    3. PRIMARUL

    Din acest grupaj de poezii se vede limpede că nu conduce din orgoliu, ci din convingerea că omul trebuie să lase ceva construit în urmă. Pentru el, comunitatea a devenit o formă de destin personal, nefiind nici pe departe o abstracțiune electorală. Versurile sale despre „spectatorii de pe margine” demască sterilitatea celor care judecă permanent de pe tușă, amintindu-ne cât de ușor este să critici și cât de greu este să construiești ceva real. În aceste rânduri clocotește revolta discretă a administratorului obligat să își asume riscuri și să suporte atacurile celor care nu au clădit niciodată nimic.
    Din această perspectivă, primarul devine un arhitect care măsoară progresul dincolo de asfalt, întrebându-se mereu unde se află sufletul comunității. El își asumă cu fermitate deciziile în fața personajelor mărunte, știind, cu înțelepciunea omului trecut prin încercări, că nu se aruncă cu pietre decât în pomul încărcat cu roade.

    Poezia sa este o exprimare concretă a propriei filosofii de viață, fiindcă omul, poetul și primarul sunt una și aceeași persoană. El nu are sensibilitatea fragilă a unui visător, ci puterea interioară a unui creator obligat să trăiască în mijlocul conflictelor, al deciziilor și al tensiunilor unei comunități complicate. Astfel, poetul oferă primarului profunzime și înțelegere, în timp ce primarul oferă poetului o muză ancorată direct în arena realității. De aceea, în Edineț administrația nu mi s-a părut rece și tehnocratică. În spatele proiectelor europene, al infrastructurii și al tuturor strategiilor vizionare de aici se simte, caldă și vie, o prezență profund umană și culturală.

 Într-o epocă în care politica este dominată de interese meschine, superficialitate și conflict permanent, întâlnirea cu un asemenea lider a căpătat valoarea unei revelații: descoperirea unui personaj rar. Cunoscându-l prin prisma versurilor sale, am realizat că acest om a parcurs organic cele trei etape ale Căii Armoniei din universul TEINO KOR: Cunoașterea (de sine), Iubirea (de semeni) și Înțelepciunea.

    Astfel, granița dintre literatură și realitate s-a topit într-un mod neașteptat, iar cele patru personaje ale cărții mele s-au întrupat luxsonant într-un singur OM – Constantin Cojocaru. Eroii mei din TEINO KOR au coborât, parcă, dintre paginile romanului și au început să construiască, în lumea reală, ceea ce eu doar îndrăznisem să visez:

• Pe Poetul de Mov l-am regăsit în profunzimea meditațiilor „GÂNDURI... GÂNDURI... ALTFEL...”, acolo unde cuvintele, vibrând de un autentic patriotism și iubire de semeni, devin pavăză împotriva „zgomotului arid” al prezentului;

• Sandu (istoricul Alexandru Măciucă) s-a revelat prin grija neobosită și respectul pentru vestigiile trecutului, prin devotamentul față de memoria neamului, dar mai ales printr-o modestie autentică, dublată de un bun-simț care nu se afișează, ci se simte;

• Asemănarea cu dr. Corneliu Popescu poartă o natură strict personală și poate trezi, în percepția comună, anumite conotații delicate. Cu toate acestea, în cadrul unei discuții restrânse, omul Constantin Cojocaru și-a asumat-o cu o sinceritate dezarmantă, demonstrându-mi că adevărații lideri nu fug nici din fața propriilor slăbiciuni, nici de umbrele lor interioare;

• Pe Giani, ca alter ego al autorului, l-am regăsit în capacitatea aproape haijinică a poetului-primar de a esențializa realitatea și de a descoperi „Taina Inimii” acolo unde, pentru alții, există doar administrație, proceduri și birocrație.

    Tocmai de aceea, la final am lăsat ceea ce poate fi considerată cea mai amplă materializare a acestei viziuni în plan social: Constantin Cojocaru a înființat și este co-președinte al Ligii Orașelor și Comunelor (LOC). Această construcție politică s-a născut ca o autentică mișcare politico-socială a liderilor locali, nefiind un partid tradițional.

    În esență, LOC este proiecția politică a „Căii Armoniei”, o rețea de energii comunitare care oglindește fidel manifestul doctrinar dezbătut în TEINO KOR, fundamentată pe aceeași convingere că reconstrucția și salvarea unei țări nu vin prin strategii impuse abstract de la centru, ci pornesc organic de jos în sus, prin forța faptelor reale:

     «Lupta începe de aici, de la nivel de comunitate. De la bază spre vârf!»

   LOC este dovada supremă că liderul de la Edineț nu este doar un simplu edil gospodar, ci un autentic constructor de sistem.

Cu un asemenea proiect politic vizionar și curajos, oare această rețea de energii comunitare nu ar putea traversa Prutul? Înființarea unui partid omolog al mișcării LOC în România, după modelul testat cu succes în Republica Moldova, ar putea deschide calea unei uniri administrative, născută organic de la firul ierbii.

    Acest scenariu ar putea reaprinde o flacără pe care istoria a mai văzut-o și nu ar fi deloc fantezist să ne imaginăm un parcurs în care un lider capabil să unească energiile comunităților dintre Prut și Nistru ar putea deveni, într-o zi, expresia politică firească a ambelor maluri ale Prutului. O reeditare, în cheie modernă, a miracolului din 1859 înfăptuit de Alexandru Ioan Cuza.

    Pentru ca acest cerc istoric și simbolic să se poată închide, mai lipsește un singur detaliu juridic: cetățenia română a lui Constantin Cojocaru. Un act formal care ar consfinți, dincolo de birocrație, ceea ce sufletul și faptele sale au demonstrat deja.

Later edit: 

    Această realitate profundă a conexiunii noastre sufletești nu poate fi clătinată de nicio conjunctură politică sau culturală trecătoare. O demonstrează inclusiv recentul episod de la Eurovision, unde ecuația s-a manifestat la scară națională: în timp ce verdictul oficial a oferit reprezentantei României un punctaj aproape simbolic, publicul din Republica Moldova a reacționat instinctiv și firesc, acordând punctajul maxim. Încă o dovadă că, dincolo de calculele reci și de deciziile luate în laboratoare administrative, inima comunității continuă să bată la unison!

„Inteligența inimii” de Kimberly Snyder – Confirmarea științifică a tainei dezvăluite în TEINO KOR

 

Zilele acestea am citit Inteligența inimii de Kimberly Snyder, iar ca autor al romanului TEINO KOR, pot spune pe scurt:
Această carte confirmă științific ceea ce romanul meu spune în limbaj simbolic – că nu este doar o simplă pompă a sângelui, ci inima și simte, și știe!

„Inteligența inimii” de Kimberly Snyder – Confirmarea științifică a tainei dezvăluite în TEINO KOR

Lectura cărții a fost pentru mine o revelație neașteptată, deoarece oferă o validare științifică a ceea ce, în TEINO KOR, am numit simplu... „taina inimii”. Studiile prezentate de Kimberly Snyder – despre câmpul electromagnetic cardiac, influența emoțiilor asupra corpului și comunicarea inimă-creier – susțin științific un adevăr intuit: inima are propria formă de inteligență.

În romanul TEINO KOR, „taina inimii” este firul roșu care leagă personajele, revelațiile și simbolurile și nu este doar o metaforă poetică, ci și un adevăr transmis prin acestă poveste. Cartea „Inteligența Inimii” aduce în prim plan dovezile tot mai numeroase care sugerează că inima noastră posedă o formă de inteligență subtilă, influențând emoțiile, percepția și chiar procesul decizional. Această dimensiune reală – măsurabilă – a inteligenței inimii validează în mod științific taina pe care am dezvăluit-o în roman.

Cele două cărți – aparent din registre diferite – se completează reciproc: una explorează inima în plan simbolic și intuitiv, iar cealaltă o examinează prin prisma științei. Recomand această carte nu doar cititorilor de non-ficțiune interesați de legătura dintre corp, minte și inimă, ci și celor care au pășit prin labirintul TEINO KOR. Kimberly Snyder le poate oferi o hartă clară a acelui teritoriu invizibil, dar profund real: inteligența inimii.

Două cărți. Două lumi. Un singur adevăr.

Recomand Bookzone să le ofere promotional „la pachet”!

OCTAVIAN MOȘESCU - 129 de ani de la naștere. Spiritul său bonom ne veghează!

      

     Modul în care l-am „cunoscut” pe Octavian Moșescu este o poveste încărcată de misticism, care transcede timpul și spațiul. Totul a început pe când studiam un simbol antic al geometriei sacre, anume Floarea Vieții. Acest simbol era cunoscut inclusiv în Dacia Hiperboreeană ca fiind „Crucea lui Zamolxe”. Intrigat de această denumire, am început să caut informații despre Zamolxe. Inevitabil am ajuns la mitul „Zamolxe” al lui Lucian Blaga. Acesta a fost declicul care a îndreptat toată atenția mea către marele poet și filosof român.

Am citit întreaga operă blagiană (poetică și literară, filosofică și autobiografică), apoi diverse biografii despre viața și opera lui Lucian Blaga. Nu mai știu de unde, am aflat despre corespondența lui Lucian Blaga cu primarul Balcicului din perioada interbelică, nimeni altul decât râmniceanul Octavian Moșescu. Și, din carte în carte, inclusiv cărțile scrise de Octavian Moșescu, în 2016 am plecat la Balcic, pe urmele acestuia.

     După această excursie, în care m-am îndrăgostit iremediabil de Balcic, am simțit un impuls, nefiresc pentru mine, de a căuta mormântul lui Octavian Moșescu spre a-i aprinde o lumânare (același lucru l-am șimțit și l-am făcut pentru Lucian Blaga!). Marea surpriză a fost atunci când am văzut crucea lui Octavian Moșescu: pe aceasta era gravat simbolul de la care a pornit totul: FLOAREA VIEȚII!

       Mai mult decât atât, datorită spiritului bonomului Octavian Moșescu am cunoscut descendenții acestuia, cei care ne sunt acum unii dintre cei mai buni prieteni de familie. Apoi, am înființat Asociația Culturală „Octavian Moșescu” și, sub protecția spiritului celui care o patronează, am reușit să dăm numele acestuia muzeului municipal pe care Octavian Moșescu l-a înființat acum câteva decenii.

       Am fost din nou în Balcic cu membrii Asociației pe urmele sale, apoi pe Valea Râmnicului. Asociația Culturală „Octavian Moșescu” a editat și lansat cărți, a reeditat „Foaia Râmnicului”, a organizat expoziții și tabere de pictură, a realizat bustul sopranei Florica Cristoforeanu și a inaugurat statuia acesteia (un vis neîmplinit pe timpul vieții lui Octavian Moșescu). Eu, cel puțin, simt permanent spiritul lui Octavian Moșescu alături de noi.

        În continuarea demersului de documentare, anul acesta, am avut surpriza de a descoperi o fotografie inedită (chiar și pentru cei din familia lui Moșescu)  aflată în arhivele din Viena. Octavian Moșescu președintele ,,România Jună” Octavian Moșescu președintele ,,România Jună"la semicentenarul societății - Viena 1921!

Fotografie făcută cu ocazia semicentenarului Societăţii România Jună (1923).
La mijloc, Octavian Moșescu, președintele Societăţii România Jună, aflat lângă  Victor Babeş.
Primul din stânga jos este Iuliu Maniu, iar primul din dreapta, jos, tenorul Traian Grosavescu.

„Pentru bal închiriase cea mai spațioasă sală din aceeași clădire a Hofburgului. Spre seară, s-au adunat în sala împodobită festiv cu panglici tricolore. Octavian Moșescu a deschis balul printr-un scurt discurs. Din culise, de după o cortină de catifea albastră, a poftit în sală membrii unui ansamblu de dansuri populare însoțiți de un taraf:

-       Iată surpriza mea! O sărbătoare românească oferită de ansamblul de jocuri „Chindia”, înființat și condus de distinsul meu concitadin, domnul Menelas Chircu!

Mult mai surprinzătoare a fost însă apariția boierului Chircu în costum popular. Cu toate că îl văzuseră cu câteva ore mai devreme, era greu de recunoscut. Doar zâmbetul său șarmant, ițit de sub mustățile-i răsucite, l-a deconspirat pe distinsul domn din ajun. Acum, fostul deputat, părea un dac desprins de pe basorelieful columnei împăratului Traian din Roma. Purta pălărie neagră și cămașă albă, având altița brodată cu motive florale roșii și albastre. La brâu era încins cu un chimir lat din piele maronie. De aceeași culoare erau și opincile din piele tăbăcită de vacă cu nojițe legate peste ițari. Se sprijinea ciobănește într-un toiag din lemn de corn pe care era sculptat cu măiestrie un șarpe încolăcit printre frunze de viță-de-vie. Bătând ferm cu bastonul în podea, salută participanții la bal, apoi adăugă cu mândrie:

-       Ne face o mare cinste faptul că președintele „României June” este din târgul nostru!

Ridicând bastonul înspre Octavian, boierul rîmnicean zâmbi șugubăț pe sub mustața înspicată. Dându-și pălăria pe spate, roti ochii peste întreaga adunare, spunând:

-        Înainte de a da curs suitei noastre de jocuri, vă invit pe domniile voastre să încingem cu toții „Hora Unirii”, aici în inima Vienei!

Cu un gest scurt, dar ferm al capului, făcu semn tarafului să înceapă. Imediat acordurile celebrei melodii răsunau în sala vieneză de bal. Membrii ansamblului au început să invite la dans participanții, iar în scurt timp se învârteau cu toții în câteva hore concentrice. Toată suflare cânta binecunoscutele versuri:

-         „Hai să dăm mână cu mână,

Cei cu inima română”...

După ce „Hora Unirii” s-a terminat, aplauzele și ovațiile tuturor participanților au durat minute în șir. În acest răstimp, dansatorii au revenit pe scenă, începând programul cu jocul „Chindia”, cel care le și dădea numele. Grupați în semicerc, fiecare cu mâinile peste umerii celuilalt, au început jocul cu pași tropotiți după ritmul muzicii. O feerie de culori din costumele lor populare a prins viață simultan cu pașii laterali. Din mijlocul lor, carismaticul Menelas Chircu strigă cu glas baritonal:

-       „Ușurel și apăsat,

Ca la Rîmnicu Sărat!”

După acest joc popular, profitând de starea de spirit creată, Octavian Moșescu a luat din nou cuvântul, proclamându-l pe concitadinul său membru de onoare al Societății Academice „România Jună”. În aplauzele tuturor, boierul Chircu le mulțumi în felul său, dansând „Brâulețul”, un joc în care eclipsa pe oricare dintre tinerii din ansamblul Chindia.”

                                                                        (fragment din TEINO KOR)