Uniți, salvăm Roșia Montană!

TRENUL VIEȚII

            Picuri de ploaie se preling molcom pe geam, reflectând lumina multicoloră și intermitentă a reclamei magazinului din colț. Când și când, câte o rafală de vânt  le sporește numărul, schimbând brusc culoarea și forma imaginii astfel create. Atenția Ilenei este absorbită complet de acest spectacol ad-hoc, desfășurat între draperiile de in care încadrează, precum o cortină, fereastra generoasă a dormitorului. Mintea ei caută să asocieze imaginii un haiku, care să cuprindă întreaga magie a schimbării culorilor, derulată în fața sa. Numără silabele pe degetele mâinilor adânc afundate sub pilota ridicată până sub bărbie. După mai multe variante, în final, se decide:

caleidoscop –

în noapte, sclipind pe geam

ploaia măruntă

            Se ridică din pat, zâmbind suav și se îndreaptă alene spre calculator. De când era pensionară, a descoperit, pe internet, un grup de iubitori de haiku căruia i s-a alăturat, participând săptămânal la concursul organizat în cadrul acestuia. Oricum, nu ar fi putut adormi până când Răducu nu sosea acasă. Mai ales acum, când știa că este plecat la protestul pentru Roșia Montană, dar mai ales pentru că acesta avea loc chiar în Piața Universității.

            Se autentifică, tastând încet parola contului său de e-mail. Aici găsește un mesaj nou, intitulat „concurs la fotografie”. Participa deseori la astfel de concursuri în care este propusă o fotografie iar ei, „haijinii” din grup, trebuie să asocieze acesteia un haiku. Exact ca și acum, când ploaia și lumina din stradă au transformat fereastra dormitorului într-un ecran caleidoscopic. 

            Deschide noul mesaj și, accesând adresa primită, încremeni! În noua pagină, deschisă pe monitor, sub un titlu scris cu litere roșii, „mare concurs literar, mare!”, apăru o fotografie cu ei doi! Ea și Radu, dormind pe bancheta dintr-un compartiment de tren! De uimire, abia reușește să înțeleagă că au fost fotografiați de un celebru fotograf francez. Ea purta rochița crem în carouri maronii. Și-o amintește exact, chiar dacă fotografia este alb-negru. Își amintea și de unde a cumpărat-o, după ce aflase că este însărcinată.

Erau în luna de miere. Radu își dorise această călătorie, într-un vagon de clasa întâi, pentru ca întreaga lor viață să fie precum o nesfârșită călătorie la clasa întâi. A lui a fost ideea, ca în luna de miere, să facă acest circuit cu trenul și să coboare, aleatoriu, în câte un oraș prin care treceau, vizitându-l hai-hui, după ce se cazau la hotelul din centru, iar următoarea zi, revenind în gară, își luau bilete, pentru primul tren care urma să vină. Erau în ultimul an la facultate și s-au căsătorit, cu puțin timp, înaintea absolvirii. Au hotărât așa, din două motive: pentru a avea prioritate la repartiții dar și pentru că era însărcinată. La nuntă au fost aproape toți colegii lor de grupă și au petrecut pe cinste, două zile întregi. Aceștia îi făcuseră cadou lui Radu un ceas deosebit, de care el era tare încântat. A urmat apoi luna de miere, de fapt o săptămână, deoarece trebuia să se pregătească pentru examenul de stat. A fost atât de mândră când Radu a absolvit ca șef de promoție! Au avut, astfel, întăietate la repartiție: Radu a mers în cercetare, la ICECHIM, iar ea la Uzina de tratare a apei. Înainte de Anul Nou, a născut-o pe Ana, unica lor fiică. Radu le numea „prințesele mele” și chipul său radia continuu de fericire. Ana era centrul universului lor! Au crescut-o împreună, singuri, fără ajutorul altcuiva. Au plecat la mare, prima dată cu toții, când Ana avea doar un an și opt luni. De atunci au petrecut concediile, an de an, atât la mare cât și la munte. Erau nedespărțiți, erau trei copii fericiți!

            Anii senini au zburat pe nesimțite. Radu era cel mai tânăr dintre directorii de la ICECHIM. Doar atunci a fost un pic mai rău. Era supravegheat tot timpul de Securitate, cu toate că el își vedea de treabă, la fel de conștiincios și serios ca întotdeauna. Se prefăcea că nu știe, că nu-l deranjează, dar uneori înjura în surdină sau ofta din senin. Atât doar. Nu spunea nimic mai mult și nici nu se plângea, strângea din dinți și mergea mai departe. Abia în acel decembrie `89 și-a dat seama cât dezgust și câtă ură acumulase Radu în sine. Ana era în clasa a opta. A plecat îmbrățișîndu-le, spunând că merge să aducă libertatea. Nu s-a mai întors. Un glonț, ricoșat dintr-un zid din zona Piața Universității, l-a străpuns direct în tâmplă. Se prăbușise lumea, întreg universul. Ea devenise depresivă. Era absentă și arăta precum o umbră iar Ana, nesupravegheată, intrase într-un anturaj dubios și, în clasa a zecea, îl născu pe Răducu. Acum, este student iar Ana este plecată, de când acesta era încă mic, în Italia.

Privind fotografia, număra, involuntar, pe degete, silabele versurilor inspirate de aceasta:

început de drum –

cuprinși de-mbrățișarea

aceluiași vis

            Tresări! Cheia se răsucește cu zgomot metalic în ușa apartamentului.

- Uniți, salvăm Roșia Montană! Buni, să știi că bunicu` Radu n-a murit degeaba! răsună vocea veselă a lui Răducu.

http://www.catchy.ro/fotografiati-de-bresson-mare-concurs-literar-mare/43259