Pentru a-mi odihni ochii, pun biletul
de tren ca semn de carte și privesc printre picurii de apă care se preling
molcom pe geam. Ceața densă, apa din zăpada topită băltind pe câmpul cenușiu
dădeau peisajului o tentă de toamnă târzie, deși este ziua lui Dragobete. Au început
să apară și frânturi din vechiul codru al Vlăsiei, cu pâlcuri de copaci
desfrunziți care sprijineau resemnați ceața, înlemniți în așteptarea
primăverii, părându-mi că aleargă bizar în sensul opus. Apare apoi un drum
paralel, brâzdat adânc de urme de cauciuc de tractor, precum niște amprente
nesfârșite imprimate în noroi, mărginind
un ogor bolovănos ce aștepta semințele
într-o neagră tăcere resemnată.
Pe locul din fața mea, stă o fată
subțire precum o nălucă, cu părul lung, șaten, trecându-i generos peste umeri,
peste un pulover maro, care părea o prelungire în degrade a șatenului ei. Un
ceas mare, cu cadran alb, mărginit de bobițe de cristale mărunte, purtat la
mâna străvezie, cu degete prelungi și subțiri ale căror unghii erau îngrijite, dar, surprinzător,
fără nicio culoare de ojă. Purta blugi simpli și strimți, iar pe genunchi ținea
o culegere de teste grilă de chimie. Simțindu-se probabil studiată, a ridicat
capul, privindu-mă în treacăt, apoi, privirea i se duse spre geam. Ochii ei
albaștri erau două mărgele de senin în tot acel peisaj monocrom pe care îl văzusem
câteva secunde mai devreme. Am surâs involuntar și am întrebat-o dacă îi place
să citească. Răspunzându-mi scurt, afirmativ, am scos din rucsac cartea Ordinul
Iubirii. Aproape întotdeauna, am la mine cărți spre a le dărui celor care
iubesc lectura. I-am scris pe prima pagină un haiku inspirat de privirea ei:
înseninare –
albastru de Voroneț
în privirea ta
După ce i-am explicat
că simbolul de pe ultima copertă este Floarea Vieții, mi-a recunoscut candid că
nu știa și a început să o răsfoiască, probabil curioasă.
Mi-am întors privirea spre geam, spre
acel peisaj dezolant de toamnă uitată de timp. Apoi am închis ochii și am
început să respir precum un isihast. Nu știu cât a durat, pentru că am luat
agenda și ca într-o transă am început să scriu:
Rugăciunea inimii
Rătacitor prin lumea mare
Mă-ntorc în mine ca un fiu
Spășit, căutând alinare
Din groaznicul lumii pustiu
Mi-alung orice gând inept,
Adânc mă cufund în tăcere
Şi-mi urc Golgota din piept
Să caut aici mângâiere
Mă rog, respir, merg tot mai sus
Precum un pustnic smerit,
Spre crucea pe care Isus
În inimă-mi stă răstignit
Pe al meu lăuntric cer,
Înalță-Te Tu Doamne!
Şi-un singur lucru îți cer:
Bate clipa asta-n piroane!
Am trimis această poezie profesorului
teolog și poet Nicolae Bratu spre a-i verifica metrica. Mai mult decât atât,
dumnealui mi-a trimis și o altă variantă, mult mai teologică, să zic așa:
Rugăciunea inimii
Rătacitor prin lumea mare
Mă-ntorc în mine ca un fiu
Spășit,
căutând alinare
Din
groaznicul lumii pustiu
Alung oricare gând inept
Și mă cufund în grăitoare
Tăcere, izvorând din piept,
Din Gólgota mistuitoare
Mă rog, respir, merg tot mai sus,
Cum în asceză-un eremit
Spre crucea pe care Iisus
În inimă-mi stă rastignit
De pe Taborul meu spre
cer
Arată slava-Ți mare,
Doamne!
Atât, un singur lucru-ți
cer:
Secunda bate-o în
piroane!
