Pentru mine, toamna venea odată cu
începerea grădiniței. În prima sau într-a doua zi, apărea nea Pavel adventistu'
pe o motocicletă IJ cu ataș. În acel ataș căra un pui de căprioară împăiat pe
care îl așeza în curte, urcându-ne apoi pe fiecare și ne poza. Mi-era și teamă,
mi-era și milă de bietul pui de căprioară și, îmbufnat, abia, abia mă urcam să
mă fotografieze.
Tot cam la acea vreme, oamenii începeau
să tragă mustul care dădea în fiert. La noi, tataia se ocupa de întreg acest
ritual dionisiac. Lângă cada imensă de lemn, în dreptul cepului, avea săpată o
groapă în care fixa hârdăul. Cu un ciocănel lovea lateralele fusului din lemn
de tei, iar mustul rubiniu țâșnea înspumat direct în gura acelui hârdău. Cum îl
vedeam acolo, o luam la fugă spre el, strigându-l cât mă țineau puterile:
-
Breee, tataieee, îmi dai și mie must!?
Nici nu mă auzea, așa de tare gâlgâia
șuvoiul de must care lovea doagele înguste ale hârdăului. Abia când ajungeam
lângă cadă, după ce mă asiguram temeinic că nu este nicio viespe în preajmă, îi
ziceam iarăși:
- Tataie,
breee, îmi dai și mie must?
- Cum să nu-ți dau, mă! răspundea el,
scufundând paharul sub spuma mustului. Na de-aici! zicea apoi, târșăind fundul
din sticlă groasă al paharului peste buza rânjită a hârdăului.
Cum prindeam paharul, micile mele degete
deveneau lipicioase instantaneu, dar asta nici nu mai conta. Îl duceam
numaidecât la gură, sorbind nectarul rubiniu. Ușor înțepat, mustul îmi gâdila
într-un fel deosebit de plăcut limba. Beam ce beam, și mă opream să răsuflu,
plescăidu-mi buzele la fel de lipicioase ca degetele. Apoi beam din nou, până
la fund și, privindu-l recunoscător, îl mai întrebam:
-
Mai dai, bre, un pahar?
Încântat de pofta cu care am băut,
tataia umplea din nou paharul, întrebând-mă:
-
Îi bun, mă? Văz că-ți cam place! zâmbea
el, servindu-mi al doilea rând.
Nici nu mai aveam timp să-i răspund, că
din alte două mișcări goleam iarăși paharul, căpătând în obraji aceiași tentă
rubininie ca a mustului. Abia după ce i-am înapoiat paharul, i-am răspuns,
luând-o la fugă înspre poartă:
-
Îi bun, breee! Tare bun! adăugam
convins, după ce-mi mai lingeam buzele.
Am ieșit pe drum și nu m-am oprit din
fugă până ce l-am ajuns pe taică-miu, în dreptul Căminului Cultural.
-
Unde te duci, tată? îl întreb gâfâind.
-
Până l-alde domnu' Radu, zise el,
trăgând cu poftă dintr-un Carpați.
-
Merg și eu, spusei imediat, cu gândul că
voi căpăta vreo bomboană sau altceva dulce de la doamna Rada.
O chema de fapt Lili, dar eu îi ziceam Rada derivând numele soțului precum la soțiile rușilor.
Câteodată îi mai ziceam Tanti Grasa, fiind cea mai grasă femeie pe care o văzusem până să o cunosc pe soacră-mea.
Domnu Radu și soția sa locuiau chiar în
clădirea dispensarului, el fiind felcerul satului. Am ținut pasul cu tata și am
ajuns numaidecât. Cum am intrat în hol, am strâmbat din nas de la izul puternic
de medicamente. Ușa farmaciei era deschisă, iar în mijlocul acelei încăperi, pe
linoleumul verde, se afla o cutie din inox racordată la o priză electrică, din
care se auzea un fel de bolboroseală.
-
Eiii, uite cine a venit la noi! strigă
doamna Lili, râzând cu o gură până la urechi, în timp ce venea spre mine să mă
îmbrățișeze.
Nu am avut nicio șansă să mă feresc, iar
capul îmi fu strivit numaidecât între sânii ei imenși. Și ea mirosea tot a
medicamente ca și cum ar fi fost o farmacie ambulantă. Când deja simțeam că nu
mai am aer, spre norocul meu, cutia de inox pe care o auzisem bolborosind a
început să țiuie asurzitor, iar doamna Lili, doamna Rada, Tanti Grasa (trei
femei într-una, la propriu!) m-a eliberat de urgență, fugind spre camera
alăturată. După ce a scos din priză acea cutie misterioasă din inox, puse
mâinile în șolduri și începu să strige mai ceva decât o mezzosoprană de
prestigiu internațional:
-
Raduuuuuleeeee! Răduuuuculeeeee!
Nici nu îmi revenisem din strânsoarea
sânilor imenși, că domnu' Radu deschise brusc ușa din partea opusă a holului,
trăgându-și halatul alb peste un pulover pe gât. Cu fața boțită, pesemne că
dormise, și trezit de urletul prelung ca de balenă albastră al neveste-sii a
crezut că are vreo urgență. Se dumiri imediat ce o văzu în dreptul cutiei de
inox din care ieșeau vălătuci de aburi.
Domnu' Radu, ceva mai în vârstă decât
tata, era de trei ori mai mic decât nevastă-sa, și ca greutate, și ca înălțime.
Dând cu ochii de noi, se înveseli instantaneu, scoțând în loc de râs niște
onomatopee gâjâite cu un puternic accent tabagic. După ce a dat mâna cu
taică-miu, s-a oprit lângă mine și, la fel de gâjâit, mă întrebă în timp ce mă
trăgea cu putere de o șuviță de păr de lângă tâmple:
-
Giani, ce pletos ești! Mă, tu n-ai
început grădinița?
Mă ustura tâmpla de-mi venea să-i dau
brânci, dar mă eliberă mai repede decât mă așteptam, slavă Domnului! Nu am
apucat să mă bucur, că-mi vârî două degete în dreptul nasului și, în timp ce-mi
zicea „Bagă nasul aici!”, am simțit cum mi se alungea dureros nasul prins în
menghina degetelor sale noduroase.
-
Hai, dragă, c-au fiert astea aici! mă
salvă doamna Lili.
Cu același râs gâjâit, domnu' Radu se
îndreptă spre nevastă-sa și, ridicând capacul cutiei de inox, mă chemă lângă
el:
-
I-ote ce-am în sterilizator... Mâine vin
să vă fac vaccinu'!
M-am oprit în prag, cu ochii la acea
cutie. Erau mii de ace de seringă din care ieșeau aburi. Simțeam că-mi vine rău
și m-am sprijinit de tocul ușii. Doamna Rada cotrobăia de zor într-un sertar
din care scoase ceva și zâmbind-mi languros, veni spre mine:
-
Uite ce-ți dă tantiii Liliiii! Îi dai un
pupic?
Ochii mi-au scânteiat instantaneu. Un
pachet întreg de mentosane! Nu am stat pe gânduri și, hâști, i-am smuls
pachetul expus pe pernele umflate ale palmei pe care o întinse spre mine și...
dus am fost! Prin ușa rămasă deschisă în urma mea, auzeam încă râsul gâjâit și
tabagic al domnului Radu până am ieșit pe poarta dispensarului.
Gâfâind, dar încântat am desfăcut hârtia
cerată a pachetului de mentosate luat trofeu din mâna gigantei Tanti Grasa.
Scăpasem nepupat! Primul mentosan mi se topea în gură precum se topea soarele
la chindie, undeva după dealurile Grebănului. Când am ajuns acasă soarele
dispăru, iar eu deja terminasem satisfăcut tot tubul de mentosane, respirația
mea căpătând prospețimea unui întreg pâlc de pini.
Am adormit cu gandul la vaccin. Culcușit
cu mâinile sub pernă, aveam în minte imaginea cu acele de seringă, iar în
urechi îmi răsuna râsul gâjâit al domnului Radu. Îmi făcuse de câteva ori
injecții și știam cum e. Nu mai voiam să simt acea usturime insuportabilă.
Clar, nu mă mai duc mâine la grădiniță! Dar ce să zic alor mei? Oricum tata
știe acum de vaccin. Cred că și mama.
Dimineață m-am trezit voios, ca de
obicei. Uitasem cu totul de vaccin și abia așteptam să ajung la grădiniță. Pe
uliță, m-am întâlnit cu Vioară, vecinul meu. Mai mic cu un an, era în grupa
mijlocie la educatoarea care îmi făcea inima să-mi spargă coșul pieptului,
soția preotului Jinga. Preoteasa, cum îi spuneam noi.
-
Băi, vin și io azi pe la voi să-mi facă
preoteasa o mașinuță! îi zic încântat lui Vioară.
Însă în acea zi, nu am avut parte de
mașinuța de plastilină modelată de preoteasă. Fiind frumos afară, ne-au scos în
curtea grădiniței. Educatoarele ne-au strâns într-un cerc imens format din toți
cei vreo 50 de copii, câți eram în toate cele trei grupe. Ținându-ne de mâini,
ne învârteam în acel cerc, cântând în cor:
Batista-mparfumată
E
pusă la o fată!
Și
fata la băiat,
Care-i
mai curat!
Mi-am
pierdut o batistuță,
Mă
bate mămica,
Cine
are să mi-o deie,
Îi
sărut gurița!
Dintre zecile de glasuri cristaline sau
afon-behăietoare ale colegilor mei, auzeam doar glasul suav al preotesei
educatoare. Nu știu când, nici cum și nici ce colegă mi-a pus mie batistuța la
spate. Atunci, pe loc, mi-a încolțit o idee! O să-i dau batista preotesei și ea
o să mă pupe! De bucuria acestui gând, țopăiam vesel în mijlocul cercului abia
așteptând să se termine acel cântecel. Cu inima bubuindu-mi până în călcâie,
m-am dus direct la preoteasa educatoare, întinzându-i nerăbdător batista și
stând, cu ochii închiși să mă pupe. Și, m-a pupat! De două ori pe obraji și o
dată pe frunte. Părul ei mătăsos mirosea a lavandă. Simțeam că leșin de
fericire și am fugit direct în sala grupei mele.
La pauză, mi-am luat gentuța din cuier
și am ieșit să mâncăm pachețelul. Gradinița funcționa în fosta casă a boierului
Soare Mustățea, despre care știam că a fost văr primar cu altu-mamaia. Casa
naționalizată nu suferise mari modificări arhitecturale, iar intrarea din față
se făcea pe niște trepte late pe care eu și vecinul Vioară ne mâncam
pachețelul.
Aveam o gentuță vișinie din carton presat
și lăcuit. Închizătoarea acesteia era din metal, iar când o închideam făcea un
clampănit fascinant. Întotdeauna când o deschideam, o închideam imediat și
repetam operațiunea de câteva ori ca să aud acel „clanc”. Eram nespus de
fericit și simțeam încă buzele preotesii pe obraji.
De pe treptele pe care stăteam se vedea
întreaga uliță, iar pe când eram pe la al patrulea clămpănit al genții, am
încremenit... Exact pe sub nucul secular din dreptul casei lui nea Melu Moacă,
îl văd venind pe domnu Radu! L-am recunoscut după basca sa neagră cu moț și
după mersul inconfundabil. Avea o alură pe care am văzut-o, peste decenii, doar
la Eustache, cel din desenele animate „Curaj, câinele fricos”. Cu o mână fuma,
iar în cealaltă îi bălăngănea o geantă paralelipipedică din piele, în care
sigur se afla cutia de inox cu ace de seringă!
L-am
prins numaidecât pe Vioară de cot și am zis alarmat:
-
Băă, domnu' Raduuu!
Mestecând cu poftă, Vioară își îndreptă
nedumerit ochii săi cărăbași către mine și ridică impasibil din umeri.
-
Vine să facă vaccinuuu'!
-
De unde știi, întrebă acesta, mușcând
din nou din ce avea în pachețel.
N-am mai deschis geanta. M-am ridicat,
și am pus-o de după gât, răspunzând precipitat:
-
Știu io sigur!
Apoi, ca să fiu convingător, completez
numaidecât:
-
Chiar de la el! Mi-a zis aseară....
Vioară se ridică și el, cu gura încă
plină și cu fața brusc îngălbenită. Din priviri, ne-am înțeles că trebuie să
fugim. Și-a vârât ce mai avea din pachețel în gentuță, și tuleo amândoi spre
WC-ul din curtea grădiniței. Știam acolo spărtura prin gard pe unde intrau
gâștele lui nea Onone. Am ieșit pe o uliță mai dosnică și nu ne-am oprit din
fugă decât la plantația de duzi, în spatele casei țaței Ioana Țiganca.
Ne-am așezat pe buza malului de la Ghiță
Zainea, pe unde trecea gârla. După ce ne-am liniștit, am mâncat pachețelele,
deplin satisfăcuți că am scăpat de vaccin. Apoi, de la acea înălțime, am
început să aruncăm cu pietre în oglinda cristalină a apei. Sub ploaia de
pietre, cerul se destrăma în zeci de cercuri concentrice.
La un moment dat, l-am zărit pe tata pe
cărarea de pe malul opus pe cărarea mărginită de plantația de mlajă. Fiind
învățător în satul vecin, ne-am dat seama că programul de la grădiniță s-a
încheiat. Astfel, am zbughit-o amândoi, spre a ajunge acasă înaintea lui tata.
Și eu, și Vioară purtam pe chipuri
fericirea de a fi scăpat de vaccin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu